— Dă-mi și mie s-o citesc, zise nora mea și-i smulse plicul din mână.
Citi repede, cu buzele mișcându-se fără sunet. La jumătate se opri și se uită la mine. Apoi la fiul meu. Apoi iar la mine.
— Ce e asta? șopti ea.
Fiul meu își drese vocea.
— Citește scrisoarea, îi zise el. Cu voce tare.
Și nora mea citi, cu vocea tremurându-i din ce în ce mai tare:
„Dragul meu,
Dacă citești asta, înseamnă că a sosit notificarea. Da, eu sunt proprietarul. Compania cu inițialele tatălui tău am înființat-o eu, dintr-o parte din banii câștigați cu lozul pe care mi l-ați dăruit de ziua mea.
Zece luni am tăcut. Zece luni am gătit, am spălat vase, am împăturit prosoape și am căutat reducerile pe care le preferă nora mea, în timp ce voi hotărați unde o să-mi petrec bătrânețea fără să mă întrebați. Am auzit și ce nu era pentru urechile mele: că încep să devin o povară.
Nu vă dau afară din răzbunare. Contractul vostru de închiriere se încheie conform legii, cu preavizul prevăzut în el. După aceea, casa se vinde. Nu mai vreau ca banii mei să fie legați de o gospodărie în care eu eram mobila.
Nepoților le-am făcut fonduri pentru educație. Banii sunt ai lor și nu-i puteți atinge. Așa cum n-ați putut atinge nici demnitatea mea, deși ați încercat.
Nora mea mi-a urat să câștig cât pentru un bilet de autobuz. Am câștigat. Plec cu taxiul, la 9:15.
Nu plec supărată. Plec întreagă.
Mama.”
Se lăsă o tăcere în care se auzea doar ceasul din hol.
— Mamă, zise fiul meu, putem vorbi…
— Am vorbit zece luni, am zis eu. Tu doar n-ai ascultat.
Nora mea își împreună mâinile.
— Și noi unde ne ducem? Avem copii!
— Acolo unde se duc oamenii care își trimit mamele la cămin fără s-o întrebe, am zis. O să vă descurcați. Sunteți tineri.
Pe scări apăru nepotul meu, cel care voia dormitorul meu. Se uita la noi fără să înțeleagă.
M-am dus la el și l-am luat în brațe.
— Camera e a ta acum, i-am zis. Să fii fericit în ea.
— Unde te duci, bunico?
— Acasă.
La 9:15 fix, taxiul opri în fața casei. Șoferul îmi duse valiza. Eu nu mi-am luat rămas-bun de la nimeni, pentru că nu mai era nimeni de la care să-mi iau rămas-bun.
Douăzeci de minute mai târziu, sora mea mă aștepta pe veranda căsuței mele. M-a îmbrățișat și n-a întrebat nimic. Surorile știu când nu trebuie să întrebe.
Seara mi-am făcut o cafea și m-am așezat în fotoliul de lângă fereastră. Afară, tufele de trandafiri se vedeau în lumina lunii.
Pentru prima dată după patru ani, am băut cafeaua fără să mă gândesc la farfuriile din chiuvetă.
Această poveste este ficțiune, scrisă cu asistență AI. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare.