— Mergem la mama, am zis.
— Acum? a făcut Ioana, ridicându-se de pe canapea.
— Acum.
N-am sunat-o înainte. Am vrut s-o văd în ochi când o întreb.
Pe drum n-am scos niciun cuvânt. În cap îmi făceam socoteala pe care nu mi-o făcusem niciodată: 1.800 de lei pe lună. Zece ani. 216.000 de lei. Un apartament mic, la țară. Două mașini noi. Viața mea, virată pe 5 ale lunii.
Mama stă cu Mihai într-un bloc din Gheorgheni. Am sunat la interfon și mi-a deschis Mihai, în trening, cu telefonul în mână.
— Ce cauți, frate-miu? a zâmbit el.
— Unde-i mama?
Era în bucătărie. Făcea salată de vinete. Când m-a văzut, i s-a luminat fața ca de fiecare dată. Mi s-a strâns stomacul.
— Radule, ce surpriză! Stați la masă?
— Mama, am zis, apartamentul 12 e al doamnei Popescu din 2018. Mi-a spus administratorul.
Lingura i-a rămas suspendată deasupra castronului. Mihai a lăsat telefonul jos.
— Eu… ți-am zis, nu? a îngăimat mama.
— Nu mi-ai zis. Zece ani ți-am virat chirie. Opt dintre ei, pentru un apartament care nu mai era al tău. Unde s-au dus banii, mama?
A început să plângă încet, cu șorțul la ochi. Mihai s-a ridicat de pe scaun:
— Bă, nu țipa la mama.
— Stai jos, i-am zis. Te privește și pe tine.
Povestea a ieșit bucată cu bucată, printre sughițuri. În 2018, Mihai datora 60.000 de lei. Nu la bancă. La „niște băieți”. Jocuri de noroc. Mama a vândut apartamentul din Mănăștur cu 65.000 de euro, a plătit datoria, iar ce-a rămas i l-a dat lui Mihai „să-și deschidă un service”. Service-ul a murit într-un an. Mama s-a mutat la el. Iar mie mi-a încasat în continuare chiria, în fiecare lună, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Și mărirea de Crăciun? am întrebat.
Mama s-a uitat la Mihai, apoi în podea.
— Mașina lui, a șoptit. Distribuția.
Am râs. Un râs scurt, urât, care nu era al meu.
— Doi ani ți-am plătit chirie pe bune, mama. Opt ani ți-am plătit pe nimic. Peste 170.000 de lei. Plus reparația din 2019, că tot eu am plătit-o. Știi cât era datoria lui? 60.000. Ai vândut casa în care am crescut ca să plătești datoria lui și mie mi-ai luat triplu, în rate, zece ani.
— Tu ești cel tare, Radule, a zis ea, cu vocea stinsă. Tu te descurci. El… el n-ar fi rezistat.
Propoziția pe care o auzisem toată viața. De data asta n-a mai sunat a mângâiere. A sunat a sentință.
M-am uitat la Mihai. La 38 de ani, omul pentru care mama vânduse tot se uita în podea și-și rodea unghia.
Atunci am scos telefonul. În fața lor. Am deschis aplicația băncii, am intrat la plăți programate și am anulat ordinul de 2.000 de lei către Elena P. Le-am arătat ecranul.
— De luna viitoare, chiria ți-o plătește Mihai, am zis. El stă cu tine. El e cel de care ai avut grijă.
Mama a început să plângă tare. Mihai a zis ceva, n-am auzit ce. Am ieșit și am trântit ușa de la intrare mai tare decât voiam.
În mașină, Ioana mi-a pus mâna pe genunchi și n-a zis nimic. A fost cel mai bun lucru pe care-l putea face.
Seara, mama m-a sunat de trei ori. La al treilea apel, am răspuns.
— Radule, iartă-mă, a zis.
— Te iert, mama, am zis. Dar banii s-au terminat.
Această poveste este ficțiune, scrisă cu asistență AI. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare.