Am citit încet, ca și cum fiecare cuvânt ar fi cântărit ceva.
“Tatăl meu nu locuiește cu noi. Locuiește în altă parte. Îl văd sâmbăta și duminica.
Mama zice că tata muncește mult. Eu cred că e adevărat pentru că mereu e obosit când vine.
Tata mă duce în parc. Și îmi cumpără înghețată. Și mă lasă să mă joc pe telefonul lui.
Când voi fi mare vreau să fiu ca tata. Pentru că tata vine mereu. Chiar dacă e obosit. Chiar dacă plouă. El vine.”
Am recitit ultima frază. “El vine.” Scris apăsat, cu pixul îngroșat pe “vine”, ca și cum ar fi vrut să fie sigur că se vede.
— De ce m-ați chemat? am întrebat.
Doamna Popescu și-a împreunat mâinile pe catedră.
— Pentru că săptămâna viitoare e ședința cu părinții și o să citesc compunerile cu voce tare. Și m-am gândit că dumneavoastră… v-ar face bine să o citiți înainte.
— …Bine?
— Da, a zis simplu.
Am închis caietul. L-am deschis iar.
— Pot să-l iau?
— E al lui Andrei, a zis. Da’ îi fac o copie. Luați-l pe ăsta.
În mașină am stat fără să pornesc motorul. Ochii mi-au rămas pe “Chiar dacă e obosit.”
De trei ani, de când am divorțat, în fiecare duminică seara simțeam același lucru când îl lăsam la bloc. Că nu e destul. Că un tată adevărat e acolo în fiecare zi, nu un vizitator de weekend cu program de vizită.
Fosta mea nevastă nu mi-a zis niciodată asta direct. Da’ nici n-a trebuit. O vedeam în felul în care îmi întindea ghiozdanul la ușă. “Ai grijă.” “Să nu-l culci târziu.” Ca și cum eu aș fi fost… provizoriu.
Și acum copilul ăsta de 10 ani scrisese: “El vine.”
Ca și cum asta ar fi tot. Ca și cum “a veni” ar fi un verb mare, nu unul oarecare.
Sâmbătă l-am luat la zece, ca de obicei. În parc, pe bancă, i-am zis:
— Am citit compunerea ta.
Și-a șters înghețata de pe bărbie cu dosul palmei.
— Care?
— “Tatăl meu.”
— Aaa. Ne-a pus doamna.
— De ce ai scris că vrei să fii ca mine?
A ridicat din umeri. Pentru un copil de 10 ani, întrebările mari se răspund cu umeri.
— Pentru că vii, a zis.
— …Și?
— Andrei din clasă… a început, pe urmă s-a uitat în altă parte. Taică-su nu mai vine. Deloc. A plecat acum un an. Nu știu unde.
— …
— Și tu vii, a zis, uitându-se înapoi la mine. Chiar dacă plouă. Ții minte când a plouat rău și tot ai venit? Mama a zis să nu vii că răcești. Da’ tu ai venit.
Nu țineam minte. Pentru mine fusese o sâmbătă oarecare, una din zecile de sâmbete. Pentru el fusese… dovada.
— Andrei…
— Ce?
— Nimic. Mai vrei o înghețată?
— Da.
Duminica seara l-am dus acasă. La ușă, fosta mea nevastă mi-a întins ghiozdanul cu același gest de fiecare dată.
— Ai grijă…
— Știu, am zis. Ca de obicei.
Da’ de data asta n-am mai simțit greutatea aia în piept pe scări în jos. L-am îmbrățișat pe Andrei mai mult decât de obicei, până a zis “tata, mă strângi”.
— Pa, tată.
— Pa, Andrei. Sâmbăta viitoare…
— …Vii?
— Vin, am zis. Chiar dacă plouă.
A zâmbit larg, ca și cum aș fi citat din ceva ce știa pe dinafară.
În mașină, pe drum spre casă, caietul era pe scaunul din dreapta. L-am luat la un semafor și am recitit: “El vine.”
Și m-am gândit la tata. La al meu. El… venea? Nu prea. Muncă, deplasări, oboseală. “Tata are treabă.” “Tata e obosit.” “Lasă-l pe tata.”
Iar eu ținusem minte asta 41 de ani.
Și m-am gândit că poate fiul meu o să țină minte altceva decât am ținut eu minte. Că taică-su venea. Chiar dacă era obosit. Chiar dacă ploua.
El venea.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.