— Păi la început am crezut că-i adevărat, a zis. Da’ când mi-a cerut să-i citesc codul de pe spatele cardului, mi-am adus aminte de emisiunea aia de la televizor. Și mi-am zis: stai așa, băiete, că te țin eu pe tine.
— Și ce-ai făcut 47 de minute?!
— I-am zis că mă duc să caut cardul. Și m-am dus. La bucătărie. Mi-am făcut un ceai.
— L-ai lăsat să aștepte?
— Păi da. Când m-am întors, era tot acolo, săracu’.
— Și pe urmă?
— M-a întrebat câți bani am în cont. I-am zis: trei milioane.
— Trei milioane?!
— De lei vechi, fato. S-a enervat un pic.
Am început să râd. De ușurare, cred. Bunicul mă privea mulțumit, ca după o treabă bine făcută.
— Bunicule, tu știi că eu la lucru le spun oamenilor EXACT asta? Să nu dea coduri?
— Păi vezi? Ai învățat de la mine.
I-am luat iar telefonul și-am sunat la linia antifraudă a băncii, să le dau numărul. Doamna de acolo mi-a zis că-l blochează. Măcar atât.
— Și cu tanti Florica cum rămâne? am întrebat.
— Păi ea n-a văzut emisiunea, a zis bunicul, și n-am știut dacă să râd sau nu.
Seara, la plecare, l-am pupat pe obraz și i-am zis:
— Data viitoare mă suni pe mine PRIMA oară, da?
— Păi te-am sunat, fato.
— Când?
— Joi. N-ai răspuns. Erai în ședință, ai zis.
— …
— Vezi? Tot eu am rezolvat.
DISCLOSURE
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.