Era brânza lui nea Costel. O știam după gust — cincisprezece ani nu se uită așa ușor. Și după sare: nea Costel nu s-a zgârcit niciodată cu sarea, de-aia beau clienții mei apă după.
L-am sunat.
— Nea Costele, tu mai dai brânză și la altcineva?
— Păi… la o fată. Zice că-i pentru București.
— Și cu cât i-o dai?
— Cu 30. Ca ție.
Am închis și-am stat un pic. Ea o lua cu 30 și-o vindea cu 60. Eu o luam cu 30 și-o vindeam cu 35. Matematica mă enerva mai tare decât orice.
Joi m-am dus la taraba ei, da’ de data asta nu ca o clientă.
— Fato, brânza ta e a lui nea Costel.
N-a clipit.
— Știu.
— Și-o vinzi cu 60?
— Cu 60.
— Păi eu o dau cu 35!
— Știu. Da’ a mea are etichetă, tanti Viorica.
M-am uitat la etichetele ei frumoase, la pungile de hârtie, la coada de oameni. Toată furia mea s-a dezumflat.
— Oamenii cumpără povestea, tanti Viorica, a zis ea mai încet. Brânza e aceeași.
Seara i-am povestit lui bărbatu-meu. A râs de m-a enervat și mai tare.
— Păi fă-ți și tu poveste, fă.
— Ce poveste, mă? Eu vând brânză, nu povești!
— Atunci vinde brânză fără poveste. Vezi dacă merge.
Săptămâna următoare mi-am pus la tarabă un carton scris cu markerul: „Brânză de la nea Costel. 35 lei. Fără poveste.”
Doamna Maria a venit prima. A citit, a râs și-a zis:
— Dă-mi și mie fără poveste, tanti Viorica. Că m-am săturat de povești.
Bianca a trecut pe la mine la prânz. S-a uitat la carton și-a zis:
— Genial semnul, tanti Viorica.
— E pe bune, fato.
— Aia e și mai bine, a zis ea, și s-a dus înapoi la coada ei.
Seara, bărbatu-meu m-a întrebat câți bani am făcut. I-am zis. A dat din cap:
— Vezi, fă? Merge și fără poveste.
— Merge, am zis. Da’ povestea mea e mai ieftină.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.