— Bă, să nu te superi pe mine, a zis, și se uita în jos, la balustradă. Botezul ăsta… l-am făcut pe credit. Pe tot. Restaurant, fotograf, tot.
Am rămas cu gura căscată. Marius, care plătea rânduri întregi de bere și vorbea de Spania de parcă acolo plouă cu bani.
— Nici nu știi cum m-am bucurat când ai zis da fără să clipești, a zis. Că mi-era frică să nu mă refuzi.
— Bă, ești nebun? Cum să te refuz?
— Păi de-aia. Știu că nici ție nu ți-e ușor.
Ne-am uitat unul la altul ca doi proști.
— Să știi că cinci sute din mia aia sunt împrumutați de la cumnatu-meu, am zis. I-i dau înapoi la salariu.
A râs. Un râs din ăla de ușurare.
— Atunci suntem chit.
— Chit.
— Da’ să nu zici la nimeni. Ai mei cred că…
— Nici tu să nu zici, am zis. Ai mei cred că…
Ne-am întors înăuntru. Lumea dansa, copilul dormea pe un scaun, Oana vorbea cu nașa. M-am așezat lângă ea și i-am șoptit:
— E pe credit. Tot botezul.
— Știam eu că ceva nu-i în regulă cu restaurantul ăla, a zis Oana.
Acasă, noaptea, m-a întrebat:
— Și darul nostru?
— Cinci sute ai noștri, cinci sute ale cumnatului, am zis.
A tăcut un pic, apoi a zis:
— Măcar sarmalele au fost bune.
Au fost. Alea, măcar, erau pe bune.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.