L-a trecut curat. Nici n-a atins bordura.
Am tăcut și la următoarea intersecție. Și la parcare. Parcarea laterală — coșmarul nostru de două luni — a făcut-o din două mișcări. Din două.
Când a oprit motorul, am zis prima propoziție din ora aia:
— De ce n-ați făcut așa de la început?
S-a uitat la mine peste ochelari, cum se uită oamenii care-au așteptat mult momentul ăsta:
— Păi am încercat. La ședința doisprezece v-am zis: „doamna Carmen, lăsați-mă un pic”. Da’ vorbeați.
Mi-am adus aminte. Îmi aminteam și ce-i răspunsesem eu: „când o să aveți permis, vorbiți”.
— Eu am condus toată viața, doamna Carmen, a zis mai încet. La țară, mașina socru-meu, fără permis, ce să vă mint. Da’ de când cu școala asta, cu „semnalizează”, cu „asigură-te”, m-am zăpăcit de tot. Și când îmi mai ziceți și dumneavoastră la fiecare doi metri ce să fac, uit și cum mă cheamă.
M-am uitat la pedalele duble din fața mea și m-am gândit la treizeci de ședințe în care eu vorbisem întruna.
— Domnule Petrescu… îmi pare rău.
— Lasă, doamna Carmen. Important e că ne-am lămurit.
De-atunci, la ședințe, vorbeam doar când trebuia. Cu adevărat când trebuia. Și domnul Petrescu conducea ca un om normal. Ba chiar bine.
Seara i-am zis lui fiu-meu:
— Ai avut dreptate. Vorbesc prea mult.
S-a uitat la mine ca la o minune:
— Să notez data undeva?
La examenul de traseu n-am avut voie în mașină. Am așteptat pe trotuar cu Doru, care-și aprinsese o țigară de emoție, de parcă el dădea examenul. Când a coborât polițistul și-a zis „admis”, Doru mi-a dat un cot:
— Vezi? Și ziceai că-i iei banii degeaba.
După examen, la birou, i-am zis:
— Domnule Petrescu, vă rămân patru ședințe plătite. Vi le dau înapoi.
S-a uitat la mine, și-a potrivit șapca — poartă mereu o șapcă, și la volan — și-a zis:
— Lăsați-le așa, doamna Carmen. Considerați că v-am plătit să învățați să tăceți. A meritat.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.