— Aoleu, m-ai speriat! Doamna Popa a tresărit pe canapea, cu telecomanda în mână. Pe măsuță, o caserolă din care ieșea abur. S-a ridicat iute, de parcă-o prinsesem la furat.
— Ce faceți aici? am întrebat. Mi-a ieșit mai tăios decât voiam.
— Păi… ți-am adus de mâncare. Am stat un pic, c-era rece-n casă și-am zis s-aerisesc. Știrile le-am lăsat eu, c-așteptam.
Farfuria din chiuvetă era spălată. Papucii, aliniați. Borcanul de zacuscă din frigider. Mi s-a făcut rușine de ce gândisem toată săptămâna.
Am luat caserola de pe măsuță și-am dus-o în bucătărie, ca să am ce face cu mâinile.
— Doamna Popa, eu v-am dat cheia pentru urgențe.
— Știu, mamă, știu. Da’ tu pleci dimineața și vii seara frânt, mănânci ce-apuci… Eu ce să fac toată ziua, singură între patru pereți? Măcar atât.
— Și papucii de ce mi i-ați aliniat?
— Că-mi săreau în ochi așa, vraște.
— Și coșul de gunoi?
— Mirosea, mamă. L-am dus eu, că tu tot amânai.
N-am mai avut ce să zic. Am stat amândoi în picioare în bucătăria mea mică, fără să știm care pe care a deranjat mai tare.
— Uite cum facem, am zis până la urmă. Cheia rămâne la dumneavoastră. Da’ de-acum sunați la ușă. Dacă nu răspund, lăsați caserola la ușă.
— Ți-am zis eu că n-am telefon din ăla…
— Ba aveți, am râs. Mi-a arătat un smartphone cu ecranul crăpat.
— Mi l-a dat nepotul. Da’ nu știu să scriu mesaje.
— Nu trebuie. Sunați de două ori. Scurt.
— Bine, Adriane. De două ori, scurt.
Butucul cel nou a rămas pe dulap, lângă facturi. Poate-l montez cândva. Sau poate nu.
Marți am auzit soneria. De două ori. Scurt. Am deschis: doamna Popa, cu o caserolă.
— Vezi că se poate? mi-a zis, mândră, de parcă trecuse un examen.
Sâmbătă a venit Sofia. A deschis frigiderul și-a văzut borcanul cu zacuscă.
— Iar ți-a lăsat doamna Popa mâncare?
— Iar.
— Tati… doamna Popa are cheie de la noi?
— Are.
— Și tu ai cheie de la ea?
— N-am.
S-a uitat la mine lung, cum se uită copiii când descoperă o nedreptate pe care adulții n-o văd.
— Păi nu e corect.
Duminică, după ce-a plecat Sofia la mă-sa, am bătut la doamna Popa. Mi-a deschis în capot, cu televizorul dat tare în spate.
— Doamna Popa… dacă tot aveți dumneavoastră cheia mea… vreți să-mi dați și mie cheia dumneavoastră? Pentru urgențe.
— Pentru ce, mamă, că tu ești tânăr și-n putere?
— Pentru principiu.
A râs, s-a dus la cuier și mi-a întins o cheie legată cu o fundă roșie.
— Na. Da’ să nu-mi speli farfuriile, că mă supăr.
Am pus cheia ei pe dulap, lângă butucul cel nou și lângă facturi. Mi s-a părut că stau bine acolo împreună.
Săptămâna următoare m-a prins la ușă, când mă întorceam de la lucru:
— Adriane… îmi picură bateria la bucătărie. Te uiți tu când ai timp?
M-am dus a doua zi cu trusa. Era garnitura dusă, o treabă de zece minute. Când am terminat, și-a făcut de lucru prin dulapuri și-a scos portofelul.
— Cât îți dau?
— Nimic, doamna Popa.
— Nu se poate să muncești pe gratis.
— Ba se poate. O dată.
S-a uitat la mine, a închis portofelul la loc și-a zis:
— Bine. Da’ plăcinta cu mere ți-o aduc eu, că aia nu se negociază.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.