Când am ajuns la botez, pe scaunul meu stătea deja o femeie.
În fața ei era cartonașul cu numele meu:
Cristina Pavel.
M-am apropiat și i-am spus că probabil se așezase din greșeală.
— Nu cred, mi-a răspuns. Eu sunt Cristina Pavel.
Am râs.
Ea nu.
— Și eu sunt Cristina Pavel.
Mihai, soțul meu, era lângă mine și la început a crezut că e o coincidență amuzantă.
— Perfect. Avem două Cristine. Mai cerem un scaun.
Femeia s-a uitat la el.
— Tu ești Mihai?
În secunda aceea, soțul meu a încetat să mai zâmbească.
Când i-am întrebat dacă se cunosc, Mihai a spus nu.
Femeia a spus da.
Așa am aflat că o chema, de fapt, Laura Dumitrescu.
Și că, în urmă cu 17 ani, Mihai o prezentase mai multor oameni drept Cristina Pavel.
Adică exact numele meu de astăzi.
Problema era că eu îl cunoscusem pe Mihai abia trei ani mai târziu.
— De ce numele meu? am întrebat.
Laura s-a uitat la el.
— Spune-i.
Mihai și-a trecut mâna peste față.
— Cristina Pavel nu era o persoană.
— Atunci ce era?
— Motivul pentru care puteam să intru acolo unde n-aveam voie.
Totul începuse cu un apartament
În 2009, Mihai avea 25 de ani și lucra pentru o firmă mică de mentenanță.
Nu era meseria pe care o avea acum.
Făcea de toate: schimba prize, monta corpuri de iluminat, căra aparate, repara ce putea fi reparat și chema pe altcineva pentru ce nu putea.
Laura lucra la recepția unei clădiri de apartamente închiriate în regim hotelier.
Acolo se cunoscuseră.
— Și ce legătură are Cristina Pavel? am întrebat.
— Apartamentul 42, a spus Laura.
Mihai a închis ochii pentru o secundă.
În clădire exista un apartament care nu apărea pe lista obișnuită a firmei.
Proprietarul locuia în străinătate și venea rar în România.
În registrul vechi de acces, persoana de contact pentru apartament era trecută astfel:
Pavel, Cristina.
Nimeni nu o văzuse.
Cel puțin asta credeau ei.
Într-o seară, o țeavă cedase la etajul de deasupra.
Apa începuse să se infiltreze în apartamentul 42.
Administratorul nu răspundea.
Proprietarul nu răspundea.
Iar Laura nu avea voie să dea cheia unui tehnician fără acordul persoanei de contact.
— Așa că am făcut o prostie, a spus Mihai.
S-a uitat la Laura.
— Mai exact, am făcut-o amândoi.
Laura a dat din cap.
Ea completase de mână un formular de acces.
Mihai trebuia să intre, să oprească apa și să iasă.
Atât.
Pe formular era nevoie de numele persoanei care autorizase intervenția.
Laura scrisese numele din registru:
Cristina Pavel.
Problema a apărut a doua zi
Pagubele fuseseră mici.
Dar administratorul observase că cineva intrase fără procedura corectă.
A cerut explicații.
Laura s-a panicat.
Mihai, în loc să recunoască imediat ce făcuseră, a încercat să acopere minciuna cu alta.
A spus că vorbise personal cu doamna Pavel.
— Și atunci au vrut numărul ei de telefon, a continuat Laura.
M-am uitat la Mihai.
— Nu-mi spune.
— Ba da.
Numărul trecut pe formular era al Laurei.
Administratorul a sunat.
Laura a răspuns.
— Bună ziua, doamna Pavel?
Iar Laura, în loc să închidă, a spus:
— Da.
Am rămas câteva secunde fără să știu dacă să râd sau să mă enervez.
— Serios?
— Aveam 23 de ani, a spus Laura. Nu pretind că eram genială.
Aș fi râs dacă nu era vorba despre propriul meu nume.
Numai că minciuna care trebuia să dureze 30 de secunde a început să crească.
Câteva zile mai târziu, administratorul a venit personal.
A întrebat cine era femeia cu care vorbise.
Mihai a spus primul lucru care i-a trecut prin cap:
— Soția mea.
M-am întors spre el.
— Poftim?
— Știu.
— Nu, Mihai. Vreau să aud din nou.
Laura deja râdea.
— A spus că sunt soția lui.
— Șase luni? am întrebat. Mi-ai spus că te-a prezentat șase luni drept Cristina.
— Pentru că după aia devenise prea târziu să mai explicăm simplu.
În următoarele luni, când apărea cineva din administrația clădirii, Laura devenea „Cristina”.
Nu zilnic.
Nu pentru prieteni.
Nu pentru familie.
Doar pentru câțiva oameni în fața cărora cei doi încercau să mențină în viață o minciună stupidă.
Până când firma lui Mihai a pierdut contractul cu acea clădire.
Povestea s-a terminat.
Laura și Mihai au mai păstrat legătura o perioadă, apoi fiecare și-a văzut de viață.
— Și după trei ani m-ai cunoscut pe mine, am spus.
— Da.
— Cristina.
— Da.
— Pavel.
— Pavel a devenit numele tău după ce ne-am căsătorit.
Aici avea dreptate.
Înainte de căsătorie mă chema Cristina Stan.
M-am uitat la Laura.
Ea ridicase deja mâinile.
— Să știi că și mie mi s-a părut imposibil când am aflat.
Cum aflase Laura cine sunt
Asta era partea pe care încă nu o înțelegeam.
Dacă nu mai vorbiseră de atâția ani, cum ajunsese la botez?
Răspunsul era mult mai banal decât mă așteptam.
Nașa copilului lucrase câțiva ani cu Laura.
O invitase împreună cu partenerul ei.
Invitația era pe numele real: Laura Dumitrescu.
Laura acceptase fără să știe cine mai vine.
Cu câteva zile înainte de botez, văzuse pe rețelele sociale o fotografie postată de nașă.
Eu și Mihai eram în ea.
Sub fotografie eram etichetați:
Cristina și Mihai Pavel.
— Am crezut că nu văd bine, a spus Laura.
Nu mai vorbise cu Mihai de ani întregi.
Nici nu știa că se căsătorise.
Iar femeia cu care se căsătorise purta exact numele inventat de ei în tinerețe.
— Și atunci de ce te-ai așezat la locul meu? am întrebat.
Laura s-a făcut roșie.
Pentru prima dată în toată seara părea cu adevărat jenată.
— Aia chiar a fost o greșeală.
Personalul restaurantului mutase două cartonașe când reorganizase masa.
Laura văzuse „Cristina Pavel”, își amintise de toată povestea și, convinsă că nașa îi făcuse o glumă, se așezase.
— Și când ți-am spus că eu sunt Cristina Pavel?
— Am intrat în panică.
— Așa că ai spus că ești tu.
— În apărarea mea, am avut aproximativ două secunde să iau o decizie.
— Și ai ales-o pe cea mai proastă.
— Din nou.
Aici am râs.
Nu voiam.
Dar am râs.
Mai rămânea o problemă
Mihai.
— De ce nu mi-ai povestit niciodată?
A ridicat din umeri.
— Cum începeam conversația? „Apropo, înainte să te cunosc am inventat o soție care, printr-o coincidență absurdă, avea să poarte exact numele tău”?
— Da. Cam așa.
— Mi-a fost rușine.
— De nume?
— De cât de prost am fost.
Asta puteam să înțeleg.
Ce înțelegeam mai greu era reacția lui când o văzuse pe Laura.
Crezusem că ascunde ceva mult mai grav.
— Când ai apărut tu și Laura a spus că e Cristina Pavel, am știut exact ce urmează, mi-a spus.
— Și ai mințit că nu o cunoști.
— Da.
— Foarte inspirat.
— N-a fost cea mai bună seară a mea.
Laura a ridicat paharul.
— Nici prima lui tentativă cu Cristina Pavel n-a fost extraordinară.
Nașa încă nu înțelegea nimic
Stătuse lângă noi aproape tot timpul.
La final a întrebat:
— Deci voi doi n-ați fost împreună?
— Nu, am spus eu și Laura simultan.
Mihai a început să râdă.
Nașa a arătat spre Laura.
— Dar ai fost soția lui?
— Administrativ, vreo șase luni.
— Și te chema Cristina?
— Numai când suna administratorul.
Nașa s-a uitat la mine.
— Iar tu chiar ești Cristina.
— Din păcate, da.
— Și soția lui.
— Tot din păcate, în seara asta.
Mihai a ridicat o sprânceană.
— În seara asta?
— Nu te entuziasma. Mâine vedem.
Până la urmă, am rămas toate la aceeași masă
Restaurantul a adus un scaun în plus.
Laura s-a mutat lângă partenerul ei, care ajunsese mai târziu și a avut nevoie de aproximativ zece minute ca să înțeleagă de ce trei oameni râdeau când cineva îi spunea „Cristina”.
Nu am devenit prietene.
Nici nu ar fi avut sens.
Dar înainte să plece, Laura a venit la mine.
— Îmi pare rău pentru început.
— Pentru care dintre ele? Pentru azi sau pentru 2009?
A râs.
— Pentru amândouă.
Apoi mi-a spus ceva ce încă mi se pare absurd:
— Dacă te ajută cu ceva, tu porți numele mult mai bine decât mine.
— Nu mă ajută deloc.
Ne-am îmbrățișat totuși.
În mașină, spre casă, Mihai a condus vreo zece minute fără să spună nimic.
Apoi m-a întrebat:
— Ești foarte supărată?
— Nu știu încă.
După încă un minut, am întrebat:
— Mai există vreo soție inventată despre care ar trebui să aflu?
— Nu.
— Vreun copil?
— Cristina…
— Întreb preventiv.
A început să râdă.
La semafor, m-am uitat la el.
— Știi care e partea cea mai proastă?
— Care?
— Dacă acum 17 ani inventai măcar un nume mai rar, nu trebuia să stau trei ore la botez lângă prima ta soție imaginară.
Mihai a dat din cap.
— Corect.
Apoi a zâmbit.
— Dar trebuie să recunoști că „Cristina Pavel” mi-a ieșit destul de bine.
— Condu, Mihai.
Și, pentru binele căsniciei noastre, a condus.
Notă editorială: Aceasta este o poveste ficțională, creată în scop narativ și de divertisment. Personajele și întâmplările prezentate sunt fictive. Materialul a fost redactat și editat cu asistența inteligenței artificiale.