Andreea și-a scos roba de absolvire și i-a pus-o pe umeri lui Sorin, bărbatul care o crescuse de când avea șase ani.
La trei metri de ei, Cătălin, tatăl ei biologic, ținea un buchet de flori.
Văzuse tot.
Eu eram puțin mai în spate și, în secunda aceea, am simțit că urmează ceva urât.
Cătălin nu mai apăruse la niciun eveniment important din viața Andreei de aproape trei ani.
Nu pentru că nu știa de ele.
Știa.
Doar că relația dintre ei se stricase încet, fără o ceartă mare care să poată fi indicată cu degetul.
Un telefon la care nu răspunzi.
O aniversare la care promiți că vii și nu mai ajungi.
Un mesaj trimis după trei săptămâni.
La un moment dat, copilul încetează să mai întrebe.
Sorin fusese opusul.
Nu intrase în viața Andreei încercând să-i fie tată.
Asta cred că făcuse diferența.
Când ne-am căsătorit, ea avea șapte ani.
Îi spunea Sorin.
Și la 18 ani tot Sorin îi spunea.
Numai că el fusese acolo pentru aproape tot ce se întâmplase între timp.
În curtea liceului, Andreea îi aranja roba pe umeri.
— Fă întâi o poză cu tatăl tău, i-a spus el.
— Tocmai asta fac.
— Andreea…
— Lasă-mă.
I-a pus și toca.
Cătălin a început să meargă spre ei.
Andreea l-a văzut.
— Tată, te rog. Nu azi.
Cătălin și-a lăsat florile pe o bancă.
— N-am venit să stric nimic.
Apoi s-a uitat la Sorin.
— Toca e strâmbă.
Sorin a rămas nemișcat.
Cătălin s-a apropiat și i-a îndreptat-o.
Aș fi vrut să fotografiez fețele tuturor în momentul acela.
Nimeni nu înțelegea nimic.
Apoi Cătălin a luat de pe bancă o cutie învelită în hârtie maro.
— Ăsta trebuia să fie cadoul tău, i-a spus Andreei.
Ea a desfăcut hârtia.
Înăuntru era un ceas bărbătesc vechi.
— E pentru mine?
— Nu.
Cătălin a luat ceasul.
I l-a întins lui Sorin.
Soțul meu a devenit alb la față.
— De unde îl ai?
— L-am păstrat.
— Mi-ai spus că l-ai pierdut.
— Am mințit.
M-am uitat la amândoi.
— Voi despre ce vorbiți?
Cătălin a întors ceasul.
Pe spate erau trei litere zgâriate.
S.D.M.
Inițialele lui Sorin.
Andreea s-a uitat la mine.
— Mamă, ei se cunoșteau?
Nu știam ce să-i răspund.
Pentru că tocmai aflam și eu.
Cu 12 ani înainte
Sorin și Cătălin lucraseră în aceeași firmă.
Nu fuseseră prieteni apropiați.
Dar se cunoșteau.
Cătălin lucra pe teren. Sorin coordona o parte din echipă.
În perioada aceea, eu și Cătălin eram deja despărțiți.
Andreea avea șase ani.
Cătălin trecea printr-o perioadă despre care eu știam foarte puțin.
Rămăsese cu datorii după o afacere făcută împreună cu un prieten.
Dormea prost.
Lipsea de la serviciu.
Împrumuta bani.
Începuse să bea mai mult decât ar fi trebuit.
Nu fusese violent.
Nu ne amenințase.
Dar devenise genul de om despre care nu știai niciodată dacă se va ține de cuvânt.
Într-o noapte de noiembrie, Sorin terminase programul târziu.
Când ajunsese în parcare, îl găsise pe Cătălin în mașină.
Avea motorul pornit.
Și nu era în stare să conducă.
Sorin îi luase cheile.
— Dă-mi-le.
— Nu.
— Nu e treaba ta.
— În seara asta este.
Cătălin încercase să i le ia înapoi.
Se certaseră.
Până la urmă, Sorin îl convinsese să coboare.
L-a dus acasă.
Nu știa atunci că omul pe care îl ducea acasă era fostul soț al femeii cu care avea să se căsătorească ani mai târziu.
Ceasul
În mașină, Cătălin observase ceasul lui Sorin.
Era vechi chiar și atunci.
Îl primise de la tatăl lui la 18 ani.
— Frumos ceas, îi spusese.
Sorin nu răspunsese.
A doua zi, Cătălin venise la serviciu și îi ceruse scuze.
Sorin îi spusese doar atât:
— Nu-mi datorezi mie nimic. Du-te și rezolvă-ți viața.
După câteva săptămâni, Cătălin a plecat din firmă.
Ceasul lui Sorin dispăruse în aceeași perioadă.
Îl căutase peste tot.
Presupusese că îl pierduse.
Adevărul era mai urât.
Cătălin îl luase.
— L-ai furat? a întrebat Andreea.
Tatăl ei a dat din cap.
— Da.
N-a încercat să îndulcească răspunsul.
Îl luase din vestiar.
Avea nevoie de bani.
Numai că nu-l vânduse.
— De ce?
Cătălin s-a uitat la ceas.
— Pentru că atunci când am ajuns la amanet n-am putut.
În seara precedentă, Sorin îi luase cheile din mână și îl împiedicase să conducă.
A doua zi, el îi furase ceasul.
Rușinea fusese suficientă cât să-l facă să se oprească.
Nu suficient cât să se întoarcă și să recunoască.
A păstrat ceasul.
Apoi a plecat din oraș.
Sorin știa cine era Cătălin când m-a cunoscut?
Asta a fost întrebarea mea.
— Nu, a spus Sorin.
Ne cunoscuserăm aproape un an mai târziu.
La început știa doar prenumele fostului meu soț.
Când a văzut o fotografie cu Cătălin, l-a recunoscut.
— Și nu mi-ai spus?
— Am vrut.
— Dar?
Sorin s-a uitat la Andreea.
— Era tatăl ei. Ce trebuia să-ți spun? Că într-o noapte l-am găsit beat într-o mașină? Că după aia mi-a dispărut un ceas și eu bănuiesc că l-a luat el?
— Da, Sorin. Exact asta.
— Nu aveam dovadă.
Cătălin a intervenit.
— După ce am aflat că sunteți împreună, l-am sunat.
Aici povestea devenea și mai greu de digerat.
Cătălin îl rugase să nu-mi spună.
Nu pentru el, susținea.
Pentru Andreea.
— Eram deja suficient de absent din viața ei. Nu voiam ca atunci când mă vede să mai știe și povestea asta.
Sorin acceptase.
Nu-l iertase.
Doar tăcuse.
Andreea nu a reacționat cum ne așteptam
Eu eram furioasă pe amândoi.
Pe Cătălin pentru ce făcuse.
Pe Sorin pentru că ascunsese totul.
Andreea stătea cu roba în brațe și asculta.
La un moment dat a întrebat:
— De ce acum?
Cătălin i-a răspuns:
— Pentru că am văzut poza.
— Ce poză?
— Una pusă de tine acum câteva luni.
Era o fotografie cu Andreea și Sorin.
Sub ea scrisese:
Omul care nu a trebuit să fie tatăl meu ca să se comporte ca unul.
Cătălin văzuse fotografia.
Și înțelesese ceva ce, după cum ne-a spus, evitase mult timp să accepte.
Faptul că Sorin fusese acolo nu-i luase lui locul.
Locul rămăsese liber de fiecare dată când el alesese să nu apară.
— Ceasul nu repară nimic, a spus Cătălin. Știu.
Apoi s-a uitat la Sorin.
— Dar e al tău.
Sorin ținea ceasul în palmă.
— De ce l-ai păstrat 12 ani?
Cătălin a zâmbit amar.
— La început pentru că mi-a fost rușine să-l aduc înapoi. După aia pentru că îmi amintea de cea mai proastă perioadă din viața mea.
A făcut o pauză.
— Și de omul care mi-a luat cheile când eu eram prea prost să i le dau.
Fotografia
După toate astea, nimeni nu mai avea chef de poze.
Cel puțin așa credeam.
Andreea și-a luat roba.
I-a pus-o din nou lui Sorin.
Apoi s-a întors spre Cătălin.
— Vino.
— Unde?
— În poză.
Cătălin a ezitat.
— Nu trebuie.
— N-am spus că trebuie.
S-a așezat între ei.
Sorin avea roba.
Cătălin ținea florile.
Andreea era la mijloc.
Înainte ca fotograful să apese, ea a spus:
— Ca să fie clar: poza asta nu înseamnă că totul e rezolvat.
Cătălin a dat din cap.
— Știu.
— Și nici că de mâine suntem familia perfectă.
— Știu.
— Bine.
Fotograful a făcut poza.
Apoi Andreea s-a întors spre Sorin.
— Acum una doar cu noi.
Cătălin a făcut un pas în spate.
De data asta fără să-i spună nimeni.
Ceasul merge din nou
Câteva zile mai târziu, Sorin a dus ceasul la reparat.
Acum îl poartă.
Nu zilnic.
Mai ales duminica.
Eu încă sunt supărată că nu mi-a spus.
Asta nu s-a rezolvat printr-o conversație frumoasă în curtea unui liceu.
Nici relația Andreei cu Cătălin nu s-a reparat peste noapte.
Dar au început să vorbească din nou.
Puțin.
Fără promisiuni mari.
Săptămâna trecută, Andreea i-a trimis tatălui ei fotografia de la absolvire.
Cea cu toți trei.
Cătălin i-a răspuns:
Mulțumesc că m-ai lăsat să fiu în ea.
Andreea a stat câteva minute cu telefonul în mână.
Apoi i-a scris:
Data viitoare nu mai veni după trei ani.
Nu era iertare.
Dar nici ușa nu mai era închisă.
Iar uneori, după suficient de mult timp, poate că de acolo începi.
Notă editorială: Aceasta este o poveste ficțională, creată în scop narativ și de divertisment. Personajele și întâmplările prezentate sunt fictive. Materialul a fost redactat și editat cu asistența inteligenței artificiale.