„Omul ăsta nu e cine crezi tu.”
M-am uitat când la ea, când la el.
„Păi nici nu știu cine e.”
Bărbatul a tras un scaun de lângă masă.
„Mai bine stai jos.”
„Prefer să stau în picioare.”
Mama și-a desfăcut încet haina.
Dintr-odată părea foarte obosită.
„Îl cheamă Mircea.”
„Și?”
„A lucrat cu taică-tu.”
M-am uitat din nou la fotografia din hol.
Tata era mult mai tânăr acolo. Poate treizeci și ceva de ani.
Avea mâna pe umărul lui Mircea.
„Unde?”
„La fabrică.”
Știam fabrica.
Acolo lucrase tata aproape douăzeci de ani, până s-a închis.
„Și de ce vii aici în fiecare joi?”
Mama s-a uitat la Mircea.
El și-a coborât ochii.
„Pentru că n-are pe nimeni.”
„Și tu îi faci cumpărăturile?”
„Câteodată.”
Am arătat spre punga de la farmacie.
„Și medicamente?”
„Da.”
„De doi ani?”
Mama a dat din cap.
Asta m-a enervat mai tare decât ar fi trebuit.
„Mamă, dacă ajuți un om, îl ajuți. De ce trebuie să mă minți că mergi la piață?”
N-a răspuns.
Mircea s-a ridicat puțin de pe scaun.
„Lasă, Marioara…”
„Nu. Trebuie să-i spun.”
Mama s-a uitat la mine.
„Mai ții minte accidentul lui taică-tu?”
Normal că-l țineam minte.
Aveam paisprezece ani.
Tata venise acasă cu mâna dreaptă bandajată și aproape o lună abia o mișcase.
Toată viața mi-a spus că și-o prinsese într-un utilaj.
„Ce-i cu el?”
Mama și-a frecat palmele.
„Nu mâna lui a rămas prinsă.”
Am tăcut.
Mircea și-a pus mâna dreaptă pe masă.
Abia atunci am observat.
Îi lipseau două degete.
„A mea a fost”, a spus.
M-am uitat la mama.
Apoi la el.
„Nu înțeleg.”
Mircea a tras aer în piept.
„Taică-tu m-a scos de acolo.”
În ziua accidentului, Mircea rămăsese prins într-un utilaj vechi.
Tata fusese primul care ajunsese la el.
Nu așteptase șeful de tură.
Nu așteptase ambulanța.
Oprise utilajul și băgase mâna unde nu trebuia ca să-l elibereze.
De asta venise și el acasă bandajat.
„Și de ce mi-a spus că el a avut accidentul?”
Mama a zâmbit amar.
„Pentru că așa era taică-tu.”
Mircea s-a uitat spre fotografie.
„Nu voia să știe nimeni ce făcuse.”
„Bine. Și asta ce legătură are cu joia?”
Mama a tăcut din nou.
De data asta, Mircea a răspuns.
„Pentru că după accident am rămas fără două degete. După câteva luni, fabrica m-a mutat. După aia au venit restructurările.”
Și-a privit mâna.
„Taică-tu s-a simțit vinovat toată viața.”
„Dar îți salvase mâna.”
„Eu așa îi spuneam.”
A zâmbit.
„El zicea că dacă ar fi ajuns cu două minute mai devreme, poate nu pierdeam nimic.”
Asta suna exact ca tata.
Putea să facă zece lucruri bune și să se culce gândindu-se la al unsprezecelea pe care nu-l făcuse.
Mircea a continuat.
După ce fabrica s-a închis, tata îl mai ajuta cu câte ceva.
Nu în fiecare lună.
Nu sume mari.
O sacoșă.
O factură.
Medicamente.
Când putea.
„Și după ce a murit?”
Mama s-a uitat la mine.
„Am continuat eu.”
„Șase ani?”
„La început mai rar.”
„Dar de doi ani vii în fiecare joi.”
Mircea s-a uitat în jos.
„De când a murit nevastă-mea.”
Atunci s-a legat tot.
Sau aproape tot.
„Și de ce nu mi-ai spus?”
Mama a oftat.
„Pentru că ai fi făcut exact ce faci acum.”
„Ce fac?”
„Ai fi vrut să dai tu bani.”
Am rămas cu gura întredeschisă.
„Normal că aș fi vrut.”
„Știu.”
„Și ce era rău în asta?”
Mama s-a apropiat de mine.
„Nimic. Numai că taică-tu nu ți-a lăsat ție grija asta.”
Apoi s-a dus în dormitor.
S-a întors cu un caiet mic, cu coperta maro.
L-am recunoscut imediat.
Tata îl ținea ani întregi în sertarul de la bucătărie.
Crezusem că scrie cheltuielile casei în el.
Mama l-a pus pe masă.
Nu era vreun jurnal.
Nu erau scrisori ascunse.
Erau doar socoteli.
Gaz — 186.
Curent — 94.
Piață — 73.
Și, din când în când:
Mircea — 100.
Mai întorc câteva pagini.
Din nou.
Mircea — 80.
Mai încolo:
Medicamente Mircea — 126.
Sume mici.
Împrăștiate printre facturi, pâine și reparații la mașină.
Ani întregi.
Pe ultima pagină pe care scrisese tata era o propoziție:
„Dacă eu nu mai pot, să nu-l lăsăm singur.”
Atât.
Niciun discurs.
Exact opt cuvinte.
M-am uitat la mama.
„De asta vii?”
A dat din cap.
„I-am promis.”
Mi-au dat lacrimile.
Nu pentru că descoperisem vreun mare secret despre tata.
Ci pentru că îl recunoșteam perfect în cele opt cuvinte.
Toată viața făcuse lucruri despre care nu vorbea.
Și eu observasem atât de puține dintre ele.
Atunci mi-am amintit ceva.
„Dar de ce mi-ai scris că ești la piață când te-am sunat?”
Mama s-a uitat la mine de parcă răspunsul era evident.
„Păi am fost și la piață.”
Am început să râd.
„Mamă, erai în autobuz.”
„Și ce dacă eram în autobuz? Luasem cartofii înainte.”
Mircea a început și el să râdă.
Așa s-a terminat marele meu mister.
Nu cu o familie secretă.
Nu cu o aventură.
Cu trei kilograme de cartofi, niște medicamente și o promisiune făcută unui om care nu mai era acolo s-o verifice.
M-am uitat la Mircea.
„Ce faci joia viitoare?”
Mama m-a prins imediat.
„Nu.”
„Ce nu?”
„Nu începi și tu.”
„N-am zis nimic.”
„Te cunosc.”
Joia următoare am venit oricum.
N-am urmărit niciun autobuz.
Am luat-o pe mama de acasă.
Am oprit la farmacie.
Apoi la piață.
Mircea ne aștepta cu cafeaua făcută.
De atunci mergem împreună din când în când.
Mama încă duce sacoșa albastră.
Numai că acum o car eu.
Iar fotografia cu cei trei tineri a rămas pe hol.
Tata la mijloc.
Mama într-o parte.
Mircea în cealaltă.
Prima dată când am văzut-o, am crezut că fotografia ascundea ceva.
Acum știu că era exact invers.
Arăta un lucru pe care tata nu simțise niciodată nevoia să-l spună cu voce tare.
Poveste ficțională realizată cu asistența inteligenței artificiale în procesul de redactare.