Polițistul mai tânăr, cu chipiul tras aproape peste sprâncene, a pus mâna pe tocul pistolului din reflex când a văzut că mă întorc spre casă.
„Doamnă, nu vă agitați. Veniți cu noi la secție să lămurim treaba. Doamna Rodica Dobre susține că ați sustras 35.000 de euro dintr-un cont comun înainte să plecați din sat.”
„Nu mă agit, domnule agent. Luați loc pe prispă două minute. Sau intrați, dacă aveți mandat. Dacă nu, așteptați aici să vă dau ce vă trebuie.”
N-au intrat. Au rămas pe trepte, privind curtea îngustă și nucul uscat la vârfuri. În casă mirosea a var proaspăt și a scândură spălată cu leșie. Pe masa din bucătărie nu era nimic altceva decât un bol de lut cu cheia de la poartă și cutia de tablă de biscuiți italieni pe care o cărasem în brațe din autogară.
Am desfăcut capacul. Înăuntru nu erau bijuterii. Erau teancuri de fluturași de salariu de la cooperativa de curățenie din Brescia, contractul de muncă semnat în 2014, declarațiile anuale de venit eliberate de statul italian și extrasele de cont bancar cu ștampilă roșie pe fiecare transfer efectuat prin Western Union și MoneyGram. Fiecare chitanță avea scris pe margine, cu pixul meu albastru: „Trimis mama – lemne”, „Trimis mama – avans nuntă Mirela”, „Economii Alina – cont personal”.
Lângă hârtii stătea telefonul vechi, un aparat cu ecranul țăndări, legat cu bandă adezivă pe colțuri.
Am ieșit afară și le-am trântit dosarul pe măsuța de tablă de lângă fântână.
„Poftiți. Aici sunt toți banii pe care i-am atins în ultimii zece ani. Mama mea nu a avut în viața ei un cont bancar. Nici măcar alocația fetelor nu o ridica pe card, mergea la poștă. Dacă are vreo hârtie că mi-a dat ea mie un leu, vă rog să mă încătușați acum.”
Polițistul mai în vârstă a răsfoit dosarul. A umezit un deget, a trecut prin borderourile de transfer, s-a uitat la sumele trimise lunar — 600, 800, uneori 1.000 de euro pe lună — și a ridicat privirea spre mine.
„Ea zice că i-ați luat banii din casă. Din dulap.”
Am apăsat butonul lateral al telefonului vechi. L-am deblocat și am deschis fișierele audio. Când am intrat în bucătărie la sat, cu două săptămâni în urmă, simțisem nodul în gât și pornisem reportofonul din buzunarul hainei, crezând că tata o să încerce să mă convingă cu binișorul să le cedez actele.
Vocea ascuțită a mamei a spart liniștea curții, urmată de fâșâitul scurt al brichetei și de șoapta ei: „În casa asta nu faci tu pe stăpâna. Dacă nu dai de bunăvoie, o să înveți altfel.” Apoi s-a auzit vocea stinsă a tatălui meu: „Rodica…” și râsul Mirelei din hol.
Cei doi polițiști s-au privit scurt. Cel tânăr și-a luat mâna de pe centură. Cel în vârstă a închis dosarul de carton cu o pocnitură scurtă.
„Doamna Alina, depunerea unei plângeri penale mincinoase este faptă penală conform articolului 268. În plus, ce aveți pe telefon e tentativă de șantaj și amenințare.”
„Nu mă interesează pușcăria ei”, am spus și mi-am tras dosarul înapoi pe braț. „Vreau doar să scrieți în procesul-verbal ce ați văzut aici și să-i transmiteți că dacă mai calcă pe drumul ăsta sau mai trimite pe cineva la poarta mea, depun eu plângerea asta la Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești. Cu tot cu martorii din sat care știu cine a ținut casa aia zece ani.”
Au plecat fără să mai zică un cuvânt. Mașina lor a ridicat praful pe uliță și a lăsat în urmă doar lătratul câinilor de la vecini.
M-am întors în casă, am încuiat ușa pe dinăuntru și am pus cheia înapoi în bolul de lut. Zece ani de străinătate s-au oprit în pragul ăla de lemn. Pământul era al meu, actele erau la mine, iar datoria se încheiase definitiv.