Nunta a fost în septembrie, când încă era cald afară și mirosea a struguri copți prin toată curtea. Am făcut-o la cort, mare, cu peste trei sute de invitați, că așa e la noi la țară, să nu zică lumea că n-am avut de unde sau că suntem zgârciți cu singurul nostru copil. Eu și soțul meu, Vasile, am strâns ban pe ban timp de zece ani. Am vândut zece hectare de pământ bun și am făcut și un credit pe care și acum îl simțim în spate ca o piatră de moară, doar ca Ancuța noastră să aibă pornirea aia bună în viață. La finalul nunții, când am numărat darul în camera de sus, erau 30.000 de euro curați. I-am pus în mâna lui Marius, ginerele nostru, cu toată încrederea din lume. ‘Măi băiete, să luați un apartament, să aveți cuibul vostru’, i-am zis cu lacrimi în ochi, pupându-l pe obraji ca pe propriul meu sânge. El a dat din cap, părea băiat serios, dar n-am știut că sub zâmbetul ăla de ginere model se ascundea un om fără suflet. După nuntă, n-a mai vrut să audă de apartament. Zicea mereu că e piața scumpă, că e mai bine să aștepte, că banii stau bine în cont. Dar n-au stat. Într-o zi, m-am trezit cu el la poartă claxonând de mama focului. Un BMW seria 5, negru de sclipea, parcat fix peste florile mele. ‘Asta e, mamă soacră! Piele în interior, motor puternic, să vadă orașul cine suntem’, mi-a strigat el mândru. Când am auzit că a dat aproape toți banii de nuntă pe mașina aia, mi s-a făcut negru în fața ochilor. Ancuța stătea în dreapta lui, palidă ca varul, cu mâinile strânse pe geantă. Nu zicea nimic, dar ochii ei strigau după ajutor. Lucrurile au mers din rău în mai rău foarte repede. Marius nu mai venea pe la noi, umbla prin oraș cu mașina aia, o scotea la poartă și o lustruia cu orele, în timp ce fata mea plângea în bucătărie că nu mai au bani nici de facturi. La trei luni fix de la nuntă, când încă mai aveam bomboanele de nuntă în dulapul din sufragerie, s-a produs ruptura finală. Marius a venit acasă, și-a luat hainele de firmă și i-a trântit Ancuței cererea de divorț pe masa din bucătărie. ‘Nu ne potrivim, Ancuțo, ești prea de la țară pentru mine și pentru viața pe care o vreau eu acum’, i-a spus fără să clipească. Când am aflat, m-am dus peste el, i-am cerut banii înapoi, i-am zis că e munca noastră de-o viață. Râdea de noi cu o nesimțire care mă durea mai tare decât bătrânețea. Mașina era pe numele lui, banii fuseseră ‘dar de nuntă’ în acte, nu aveam ce să-i facem legal. Am rămas cu datoriile la bancă, cu pământul vândut și cu fata distrusă psihic, mutată înapoi în cămăruța ei de copil. Acum, Ancuța tresare la fiecare zgomot de motor care trece pe uliță, iar eu stau pe prispă și mă uit la poarta goală. Vasile nu mai zice nimic de atunci, doar stă în grădină, sapă pământul ăla puțin care ne-a mai rămas și fumează țigară după țigară, uitându-se în gol. BMW-ul ăla l-am văzut ieri în treacăt prin oraș, era parcat în fața unei cafenele scumpe, iar Marius râdea cu niște fete de vârsta Ancuței, de parcă noi nici n-am fi existat vreodată în viața lui. Viața e grea și nedreaptă uneori, dar sper ca bunul Dumnezeu să îi dea fiecăruia după inima lui.
Această poveste este o ficțiune narativă inspirată din situații reale. Numele și detaliile au fost modificate.