Soția mea a plecat să-și ajute fiul. Patru zile mai târziu am găsit-o într-o cameră întunecată.
În dimineața aceea de luni, Elena a plecat la Cluj cu portbagajul plin.
Borcan cu dulceață.
Două pături groase.
Un set de farfurii pe care îl păstrase ani întregi.
Și aceeași dorință pe care o avea mereu când era vorba despre copii: să ajute.
Andrei, fiul nostru, tocmai se mutase într-o casă nouă împreună cu soția lui, Cristina. Ne spusese că au nevoie de o mână de ajutor. Că sunt multe cutii, multe drumuri și prea puțin timp.
Elena nici măcar nu a ezitat.
— Stau câteva zile și mă întorc, mi-a spus înainte să plece.
Am sărutat-o pe frunte și am privit mașina dispărând pe stradă.
Nu aveam de unde să știu că aceea va fi ultima dată când o voi vedea bine.
În primele două seri m-a sunat.
Părea obosită, dar liniștită.
Îmi povestea despre casa nouă, despre bucătăria uriașă și despre Cristina, care voia ca fiecare lucru să fie perfect așezat.
În a treia seară nu a mai răspuns.
M-am gândit că a adormit.
În a patra zi telefonul era închis.
Atunci am simțit ceva ce nu mai simțisem de ani de zile.
Frica.
Nu frica aceea care te face să alergi.
Ci frica rece care îți șoptește că ceva nu este în regulă înainte să ai dovezi.
L-am sunat pe Andrei.
Mi-a răspuns greu.
Prea greu.
— Tata, mama e bine. Doar e obosită.
A spus-o prea repede.
Prea mecanic.
Exact cum răspund oamenii când încearcă să închidă o conversație.
Am închis telefonul.
Apoi mi-am luat cheile.
Nu l-am mai întrebat nimic.
Am pornit spre Cluj.
Pe tot drumul am sunat-o pe Elena.
De zeci de ori.
De fiecare dată aceeași voce rece:
„Telefonul este închis.”
Cu fiecare kilometru, neliniștea creștea.
Iar când am ajuns în fața casei lui Andrei, am înțeles că instinctul meu avusese dreptate.
Notă: Această poveste este o operă de ficțiune creată în scop de divertisment. Personajele, dialogurile, întâmplările și locurile descrise sunt fictive sau au fost adaptate în scop narativ. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, ori cu evenimente reale este pur întâmplătoare.