Nu patul. Nu lenjeria ei. Nu voiam sa ma transform intr-un om murdar.
Fotografiam chitante, plicuri cu numele lui Radu, contractul de inchiriere pe care Alina il lasase intr-un sertar din bucatarie, tichetele lui de parcare, factura pentru vin comandat pentru doua persoane, transferurile din contul nostru comun: 2.900 de lei in fiecare luna.
La explicatia platii scria: “Cheltuieli de birou.”
In aceeasi luna, acasa, scosese medicamentele mamei mele din cosul de cumparaturi si oftase iritat:
“Elena, nu tiparim bani in casa.”
Nu i-am raspuns.
Mi-au trebuit sase luni ca sa incetez sa mai sper ca va obosi singur de propriile minciuni.
Intr-o vineri am ajuns in garsoniera Alinei la ultima tura. Pe masa era o farfurie cu paste neterminate, pe scaun era aruncat sacoul lui, iar in baie am gasit vechea mea agrafa de par. Nu una asemanatoare. Chiar a mea, cu o fisura langa unul dintre dinti. Probabil Alina o luase din masina noastra.
Pe oglinda din hol era desenata cu ruj o inima. Sub ea, Radu lasase un bilet:
“Ajung tarziu. Sotia iar se plange din cauza mamei ei.”
Am fotografiat biletul. Apoi am sters inima. Cu grija, fara furie, in cercuri mici.
La 20:57 am lasat cheia pe patul nostru.
La 21:38 el s-a intors.
Nu i-am vazut fata cand a gasit biletul, dar am auzit mesajul vocal pe care mi l-a trimis la 21:46.
“Elena, nu face o scena. Ai inteles gresit. Nu e ceea ce crezi.”
Un minut mai tarziu a venit al doilea mesaj: “Ai umblat prin lucrurile altora? Asta este ilegal, sa stii.”
La 21:52 a venit al treilea, mai linistit: “Unde esti?”
Stateam la mama in bucatarie. Ea tricota o soseta gri pentru Vlad, desi degetele nu o mai ascultau ca inainte. Tineam telefonul cu ecranul in jos ca sa nu-mi vada barbia tremurandu-mi.
Mama doar mi-a impins cana mai aproape si a intrebat incet:
“Iar el?”
N-am putut sa raspund.
Si atunci telefonul a vibrat din nou.
Era Vlad.
Mesajul era scurt, fara salut: “Mama, de unde ai cheia apartamentului astuia?”
Dedesubt era o fotografie. Fiul meu se afla chiar in garsoniera din Tatarasi. In poza zambea si tinea o ruleta lipita de perete.
Urmatorul mesaj a venit imediat: “Tata mi l-a aratat vara trecuta. Mi-a spus ca voi putea locui aici cand ma intorc in Iasi dupa facultate. Dupa aceea mi-a zis ca nu mai sunt bani. Mama, i l-a dat ei?”
Am privit fotografia cateva secunde fara sa clipesc.
Nu pentru ca ma surprinsese intrebarea lui Vlad. Ci pentru ca, dintr-odata, toate piesele pe care le adunasem in ultimele luni se asezasera la locul lor.
Radu nu ii luase doar bani mamei mele. Nu ma mintise doar pe mine. Isi mintise si propriul fiu.
Am ridicat telefonul si i-am raspuns: “Da. Cred ca da.”
Au trecut aproape doua minute pana sa vad ca scrie. Apoi a venit un singur mesaj: “Vin la bunica.”
Cand a ajuns, era aproape de miezul noptii. Mama adormise deja in fotoliu. Televizorul mergea fara sunet. Eu stateam la masa cu o cana de ceai rece in fata.
Vlad a intrat fara sa spuna nimic si s-a asezat langa mine.
Avea aceeasi expresie pe care o avusese la doisprezece ani, cand isi rupsese mana la fotbal si incerca sa nu planga.
“De cand stii?” a intrebat.
“De sase luni.”
A dat incet din cap.
“Si ai facut curatenie acolo?”
“Da.”
Pentru prima data in seara aceea, mi-au dat lacrimile. Nu din cauza lui Radu. Din cauza rusinii.
“Stiu ca pare absurd.”
“Nu pare absurd, mama.”
M-am uitat la el surprinsa.
“Pare trist.”
Am ramas amandoi tacuti.
Apoi Vlad a scos telefonul si l-a pus pe masa.
“Tata m-a sunat de sapte ori.”
Si pe mine ma sunase de paisprezece. Niciunul dintre noi nu raspunsese.
La unu si un sfert noaptea a aparut in fata blocului. L-am vazut pe geam. Mergea repede, cu mainile in buzunare, uitandu-se in sus spre apartament.
Mama s-a trezit cand a auzit soneria.
“Cine e?”
“Radu.”
Ea a inchis ochii pentru o clipa.
“Nu vreau sa-l vad.”
Nici eu.
Dar am deschis.
A intrat fara sa astepte invitatie. S-a uitat la mine, apoi la Vlad. Abia atunci a inteles ca fiul lui stia totul.
“Putem discuta?” a spus.
“Acum vrei sa discutam?” l-a intrebat Vlad.
Radu a ignorat intrebarea.
“Elena, situatia nu e chiar asa.”
Am simtit cum ceva din mine se linisteste. Poate pentru ca nu mai aveam nevoie de explicatii.
“Contractul de inchiriere e real?”
A tacut.
“Platile sunt reale?”
A tacut din nou.
“Atunci situatia e exact asa.”
Vlad s-a ridicat.
“Mi-ai promis apartamentul.”
“Era o investitie.”
“Nu. A fost o minciuna.”
Radu si-a trecut mana peste fata. Parea pentru prima data obosit. Nu prins. Nu speriat. Obosit. Ca un om care nu mai poate tine in aer toate povestile pe care le-a spus.
“Am gresit”, a murmurat.
Mama a aparut atunci in usa bucatariei. Fragila, cu mana sprijinita de perete.
“Nu, Radu”, a spus ea calm. “Ai ales.”
In camera s-a facut liniste.
A fost poate cea mai sincera propozitie rostita in toata noaptea.
Nu gresise intr-o clipa. Alesese in fiecare luna. In fiecare transfer. In fiecare minciuna. In fiecare refuz.
A ramas cateva minute fara sa spuna nimic. Apoi si-a luat haina.
“O sa va las timp.”
Nimeni nu l-a oprit.
Cand usa s-a inchis, am simtit ca ma asteptam sa ma prabusesc. Dar nu s-a intamplat. In schimb, am respirat adanc. Ca dupa ce iesi dintr-o incapere in care ai stat prea mult fara aer.
In urmatoarele saptamani au urmat avocati, acte si conversatii incomode. Nu a fost simplu. Nici elegant. Rareori este. Dar adevarul avea avantajul ca nu mai trebuia tinut minte. Era deja acolo.
Garsoniera a fost vanduta cateva luni mai tarziu. Partea care mi se cuvenea din bani a ajuns exact unde trebuia. Mama si-a montat bara de sprijin in baie. Si-a permis si o ingrijitoare permanenta. Vlad si-a terminat facultatea fara sa mai depinda de promisiunile nimanui.
Intr-o dupa-amiaza de primavara, stateam cu mama pe balcon. Ea uda muscatele. Eu beam cafea.
“Iti pare rau?” m-a intrebat.
M-am gandit putin.
Douazeci si doi de ani nu dispar dintr-o semnatura. Raman amintiri bune, fotografii, aniversari, un copil crescut impreuna. Dar raman si adevarurile pe care ai refuzat sa le vezi.
“Nu”, am spus in cele din urma. “Imi pare rau doar ca am crezut atat de mult timp ca trebuie sa suport totul.”
Mama a zambit.
Iar pentru prima data dupa foarte multi ani, am simtit ca nimeni nu imi mai cere sa demonstrez cat pot indura.
Puteam, in sfarsit, sa traiesc.
Aceasta poveste este o lucrare de fictiune. Personajele si evenimentele descrise sunt imaginare, iar orice asemanare cu persoane reale este intamplatoare.