Plicul de pe masa
Mi s-a strans stomacul.
Primul gand a fost ca sunt suspectata.
Mi-au transpirat palmele. In meseria asta, o singura acuzatie iti poate distruge reputatia. Poti fi cinstita toata viata, dar e suficient un zvon ca nimeni sa nu mai vrea sa te angajeze.
“Domnule Ernest… eu n-am luat nimic”, am spus incet.
M-a privit cateva secunde. Apoi a impins plicul spre mine.
“Stiu.”
Am ramas nemiscata.
“Poftim?”
“Stiu ca n-ai luat nimic.”
A oftat si s-a asezat la masa.
“Tocmai de-asta te-am chemat.”
M-am uitat la plic. Nu intelegeam nimic.
“Deschide-l.”
L-am luat cu mainile tremurand. Inauntru era un teanc de bancnote, mult mai mare decat cel pe care-l gasisem in pantaloni.
Am ramas fara aer.
“Nu… nu pot sa primesc asta.”
“Ba poti.”
“Domnule Ernest…”
“Sunt opt mii de lei.”
L-am privit socata.
“Nu pot accepta.”
“Asculta-ma pana la capat.”
A ramas o clipa in tacere, apoi a continuat:
“Cand ai gasit banii mei, te afundai in datorii. Am vazut pe fata ta. Nu sunt batran degeaba, stiam ca ai probleme.”
Am coborat privirea.
“Totusi mi i-ai inapoiat.”
N-am raspuns.
“Iar ieri cineva mi-a furat portofelul. Erau acolo peste patru mii de lei.”
A zambit amar.
“Vezi ironia? Tu, care aveai nevoie disperata de bani, n-ai furat nimic. Iar oamenii care au venit aici imbracati frumos, cu masini scumpe la usa, au plecat cu portofelul meu.”
Am dat din cap.
“Da.”
Pentru prima data l-am vazut zambind cu adevarat.
“Caracterul unui om nu se vede cand are de toate. Se vede cand n-are nimic.”
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
“Nu trebuie sa-mi dati banii astia.”
“Nu ti-i dau din mila.”
Am ridicat privirea.
“Atunci de ce?”
“Pentru ca vreau sa investesc intr-un om de incredere.”
A deschis un sertar si a scos cateva hartii.
“Sotia mea a murit acum sapte ani.”
Am incremenit. Nu stiam aproape nimic despre viata lui.
“De atunci am incercat sa ma descurc singur. Dar adevarul e ca nu mai pot.”
Mi-a intins o foaie.
“Am nevoie de cineva care sa ma ajute permanent. Administrarea casei, cumparaturi, programari medicale, facturi.”
Am citit hartia. Era o oferta de munca. Contract legal. Program stabil. Salariu lunar. Asigurare medicala.
Mai mult decat castigam din toate casele la care lucram la un loc, puse cap la cap.
“Eu?”
“Da, tu.”
Nu-mi venea sa cred.
“Dar de ce eu?”
A zambit.
“Pentru ca atunci cand nimeni nu te vedea, ai ales sa faci ce era corect.”
M-am asezat si am inceput sa plang. Nu discret, nu elegant. Pur si simplu am plans. Toata frica acumulata in ultimele luni a iesit la suprafata dintr-odata. Frica de evacuare. Frica de facturi. Frica de a nu-mi putea hrani copiii.
Domnul Ernest mi-a intins o cutie de servetele.
“Mai e ceva.”
“Ce anume?”
“Am vorbit cu proprietarul apartamentului tau.”
Am clipit, surprinsa.
“Cum?”
“Mi-ai spus acum doua luni cine e. Imi amintesc numele oamenilor.”
A zambit.
“Chiria restanta e platita.”
Am simtit ca-mi fuge pamantul de sub picioare.
“Ce?”
“Pentru urmatoarele trei luni.”
Mi-am dus mainile la gura.
“Nu pot accepta asta.”
“Ba da.”
“O sa va dau banii inapoi.”
“Daca asta te face sa te simti mai bine, ii vei returna in timp. Dar sa nu-mi iei bucuria de a ajuta pe cineva care a facut ceea ce trebuia.”
In seara aceea am ajuns acasa si le-am imbratisat pe fetele mele atat de strans incat au inceput sa rada.
“Mami, ce s-a intamplat?”
Nu le-am povestit tot. Le-am spus doar ce era cu adevarat important.
“Sa nu credeti niciodata ca cinstea e o prostie.”
Cea mare m-a privit curioasa.
“De ce?”
Am zambit printre lacrimi.
“Pentru ca uneori recompensa nu vine imediat. Dar cand vine, gaseste exact locul unde ai avut cea mai mare nevoie de ea.”
In noaptea aceea, pentru prima data dupa multe luni, am adormit fara sa-mi fie frica de ziua de maine.
Aceasta poveste este o lucrare de fictiune. Personajele si evenimentele descrise sunt imaginare, iar orice asemanare cu persoane reale este intamplatoare.