Colega mea de la serviciu îmi aducea plăcinte în fiecare zi.
La început mi s-a părut un gest frumos. Apoi… prea constant. Prea atent. Prea mult.
Într-o seară, am făcut ceva ce nu mai făcusem niciodată: am ascuns o plăcintă.
Am împins-o în congelator, sub niște pungi cu carne, ca pe o probă. Nu știam exact de ce, dar simțeam că trebuie să verific.
Când m-am întors în dormitor și eram pe punctul să adorm, telefonul a vibrat.
Număr necunoscut.
Mesajul era scurt:
— Plăcinta de azi… i-a plăcut motanului tău?
Am înghețat.
Am citit din nou. Și din nou.
Nimeni nu știa de motan. Nimeni nu știa că nu mâncam plăcintele.
Atunci am realizat: cineva mă urmărea.
M-am uitat spre Adrian. Stătea liniștit pe canapea, schimbând canalele, ca și cum nimic nu era în neregulă.
— Tu ai trimis asta? l-am întrebat.
A aruncat o privire scurtă și a ridicat din umeri.
— De unde să știu eu?
Prea calm. Prea repede.
Frica nu a venit dinspre colegă. A venit dinspre el.
În noaptea aceea nu am dormit.
Pe la trei dimineața, m-am dus în bucătărie.
Congelatorul era deschis.
Plăcinta… dispăruse.
Un gol rece mi s-a așezat în stomac.
— Ce cauți? a spus Adrian din spatele meu.
— Unde e plăcinta?
A zâmbit. Un zâmbet pe care nu-l mai recunoșteam.
— Ar trebui să dormi mai mult.
A doua zi, Mariana nu mai era la birou. Nici calculator, nici geantă. Doar absență.
— Și-a dat demisia azi-noapte, a spus șefa.
Mai târziu, m-a sunat poliția.
Rezultatele analizelor au confirmat ce nu voiam să cred:
Plăcintele conțineau substanțe toxice. Doze mici, dar constante. Suficiente cât să te distrugă încet.
Apoi au pus fotografiile pe masă.
Un recipient îngropat. Substanțe chimice. Oase mici.
Motanul.
Mi s-a rupt ceva în piept.
El mâncase în locul meu.
Mă salvase fără să știe.
— Nu e doar colega ta implicată, a spus polițista.
A împins o altă fotografie.
Adrian. Noaptea. Intrând în clădirea firmei.
Adevărul a căzut peste mine fără milă.
Ei doi.
Împreună.
Planul era simplu și monstruos: să mă îmbolnăvească încet, să pară natural. Iar el… avea o asigurare mare pe numele meu.
În seara aceea, l-au arestat.
Mariana a fugit, dar a fost prinsă câteva zile mai târziu.
La proces, Adrian nu m-a privit nici măcar o secundă.
Iar eu nu puteam înțelege cum cineva care a trăit lângă mine ani întregi a putut să mă privească zilnic… și să știe că mă omoară.
Am plecat.
Din casă. Din oraș. Din tot.
Am început din nou.
Dar dimineața, înainte să ies, las mereu un bol cu mâncare lângă bloc.
Pentru orice motan rătăcit.
Pentru că uneori… viața ta e salvată de cineva care nu poate spune nimic.