A doua zi, toate cele trei pături au fost duse în apartamentul mic în care locuiam, cu intenția de a le spăla și de a le păstra ca amintire. În timp ce scuturam una dintre ele mai energic, s-a auzit un zgomot sec, ca și cum un obiect tare ar fi lovit podeaua. Privind în jos, am observat o cutie mică din lemn, învelită într-un ziar vechi, îngălbenit de trecerea timpului. Cutia avea colțurile uzate și un zăvor ruginit. Am rămas câteva momente privind-o, fără să am curajul să o ating.
În acel timp, fiica mea s-a apropiat și, cu aceeași curiozitate cu care întrebase și înainte, m-a privit și a rostit din nou:
Fiica: „Tati… păturica s-a mișcat din nou?”
Nu am mai avut puterea să îi spun că totul era doar imaginație. Atmosfera avea o încărcătură aparte, nu înfricoșătoare, ci apăsătoare, asemenea unei amintiri vechi și grele.
Am deschis cutia. În interior se afla o scrisoare legată cu o sfoară subțire și un medalion de aur, pe care era gravat numele „Ana”. Era numele mamei mele. Cu mâinile tremurând, am desfăcut scrisoarea și am început să citesc mesajul lăsat de ea.
„Dragii mei copii,
Dacă ați găsit această cutie, înseamnă că eu nu mai sunt. V-am iubit pe fiecare în felul meu, chiar dacă nu v-am arătat întotdeauna. În aceste trei pături am cusut nu doar petice și fire, ci povești, amintiri și dor. Fiecare pătură ascunde ceva pentru voi. Pătura aceasta păstrează o parte din inima mea, pentru tine, cel mai mic, care ai avut mereu grijă de mine. Medalionul mi-a fost dăruit de mama mea; sper să-l dai mai departe fetiței tale. În celelalte două pături, frații tăi vor găsi ceea ce le-am lăsat, dacă se vor întoarce vreodată după ele.
Cu dragoste nemărginită,
Mama.”
Respirația mi s-a oprit pentru o clipă. Am strâns scrisoarea la piept și, pentru prima dată de la înmormântare, am plâns. Nu erau lacrimi de durere, ci de alinare, ca și cum mama găsise, dincolo de moarte, o modalitate de a rămâne alături de noi.
I-am așezat medalionul fiicei mele în palmă. L-a privit atent, apoi l-a lipit instinctiv de piept.
Fiica: „E cald, tati. Parcă e viu.”
Din acel moment, am pus cele trei pături într-un cufăr vechi din sufragerie. Nu le-am mai deschis, însă atmosfera din casă s-a schimbat. Se instalase o liniște plăcută, ca o prezență discretă, de parcă mama ar fi fost acolo.
Timpul a trecut, dar întrebarea legată de celelalte două pături nu îmi dădea pace. Mă întrebam ce le lăsase mama celorlalți doi frați ai mei, care le aruncaseră fără ezitare.
L-am sunat pe fratele cel mare. Mi-a răspuns rece.
Fratele mare: „Ce mai vrei?”
Eu: „Te-ai uitat în pătura ta? În cea de la mama?”
Fratele mare: „Nu. Am lăsat-o la tomberon. De ce ar fi contat?”
Am inspirat adânc.
Eu: „În a mea era o cutie. O scrisoare. Poate și a ta avea ceva.”
A urmat câteva secunde de tăcere. Când a vorbit din nou, vocea îi era schimbată.
Fratele mare: „Crezi că o mai găsesc?”
Eu: „Dacă nu au ridicat-o gunoierii. Caut-o. Merită.”
A închis fără alte cuvinte.
Spre seară, m-a sunat din nou. Plângea.
Fratele mare: „Am găsit-o. Era într-un colț, pe niște cartoane ude. Înăuntru era o poză cu mine mic, de mână cu mama. Pe spate scria: «Pentru băiatul meu cel mare, cel care a fost nevoit să fie puternic prea devreme. Nu uita că poți plânge.»”
Nu am mai spus nimic. L-am ascultat, în timp ce plângea ca un copil rătăcit.
În următoarele zile, am reușit să vorbesc și cu fratele mijlociu. Părea detasat, ironic, dar simțeam o apăsare în vocea lui. Îl știam; își ascundea greu vulnerabilitatea.
Fratele mijlociu: „Ai zis că fiecare pătură avea ceva?”
Eu: „Da. Ești sigur că a ta e aruncată?”
Fratele mijlociu: „E în portbagaj. Nu am apucat să o dau jos.”
Eu: „Deschide-o, te rog.”
După câteva minute, am primit o fotografie: o cutie identică cu a mea. Apoi m-a sunat și mi-a citit scrisoarea.
„Pentru băiatul meu mijlociu, mereu între doi, mereu neînțeles, mereu luptând pentru un loc. Îți las cheia dulăpiorului din pod. Știi care. Acolo sunt caietele tale cu poezii. Le-am păstrat. Ai fost mereu sensibil, chiar dacă nu ai recunoscut.”
Pentru el, acel mesaj avea o semnificație profundă. Mult timp fusese ironizat pentru sensibilitatea lui, iar mama păstrase în tăcere ceea ce el încercase să ascundă.
Relația dintre noi, cei trei frați, a început să se schimbe treptat. Ne-am revăzut, am vorbit mai des și am redeschis discuții despre copilărie și despre amintiri uitate. Totul pornise de la cele trei pături pe care le considerasem, la început, simple „zdrențe fără valoare”.
Într-o sâmbătă seara ne-am adunat toți trei la mine. Am pregătit o ciorbă simplă, ca în copilărie, și am deschis o sticlă de vin. Fiecare a adus cu el pătura primită de la mamă. Le-am așezat una lângă alta pe canapea. Atunci, fiica mea s-a apropiat, le-a atins și a spus:
Fiica: „Tati, păturicile nu mai plâng.”
Ne-am privit fără cuvinte. Nu era nevoie de explicații. Înțelegeam cu toții că mama ne lăsase, în felul ei discret, o ultimă lecție: dragostea adevărată nu se exprimă prin gesturi grandioase, ci se ascunde în lucruri mici, în tăcere, în obiecte aparent neînsemnate, care rezistă chiar și după plecarea celui care le-a dăruit.
Am adormit toți trei pe canapea, sub cele trei pături, cu fiica mea între noi. Am visat o casă veche, cu soba trosnind, cu miros de plăcintă cu mere și cu mama cosând la lumina slabă a unei veioze. Totul era calm, familiar, plin de afecțiune.
Iar dimineața, când lumina a intrat în cameră, toate păturile miroseau a busuioc.
Parteneri
