Verigheta care a spus mai mult decât cuvintele
Mama a avut mereu o singură nemulțumire în privința tatălui meu: nu purta verigheta.
Nu după nuntă, nu după ani, nici măcar pentru o zi. Iar atunci când îl întreba de ce, el răspundea invariabil, cu un zâmbet care o irita:
— Am pierdut-o imediat după nuntă. Am fost neatent. Ce să mai fac acum…
Mama ridica din sprâncene, dar alegea să nu comenteze. În sinea ei însă știa că tata era omul care nu pierdea niciodată nimic. Asta făcea situația cu atât mai greu de înțeles: nu concepea de ce nu a vrut niciodată să cumpere o altă verighetă.
Timpul a trecut, iar povestea cu verigheta „dispărută” a devenit parte din viața noastră de familie. Uneori era o glumă, alteori o supărare tăcută.
—
După ce tata a murit, a fost dificil să sortăm obiectele rămase în urma lui. Fiecare lucru părea încărcat de amintiri.
Într-o după-amiază, am deschis sertarul pe care el îl numea „sertarul cu nimicuri importante”, o amestecătură de șuruburi, bilețele, fotografii vechi și obiecte aparent fără legătură. Doar el știa ce însemna fiecare.
Atunci am observat-o:
o cutiuță mică, din catifea, ascunsă sub o agendă îngălbenită.
Mi-am simțit pulsul crescând.
— Mamă, vino puțin, i-am spus.
Mama s-a apropiat și, când a văzut cutiuța, și-a dus mâna la gură.
— Nu… nu se poate…
Am deschis încet capacul.
Verigheta.
Părea aproape intactă, ca și cum fusese așezată acolo cu o zi înainte.
În interior se afla un bilet pliat, scris cu scrisul lui apăsat:
*„Nu am purtat-o niciodată pentru că mi-a fost teamă s-o pierd.
Și nu puteam suporta gândul că aș pierde singurul simbol al zilei în care ai spus DA.
Tu ai fost verigheta mea.”*
Mama a început să plângă, dar lacrimile ei nu erau de durere, ci de emoție pură.
S-a așezat și a ținut verigheta în palmă ca pe un obiect prețios.
— Toată viața am crezut că nu-l interesa, a șoptit ea. Dar el m-a iubit mai mult decât am putut înțelege vreodată…
Cu gesturi tremurate, a pus verigheta lui pe un lănțișor subțire și l-a așezat la gât.
— De acum înainte, o port eu pentru amândoi, a spus, cu un zâmbet plin de lacrimi.
În acel moment, pentru prima dată după pierderea tatălui meu, am văzut în privirea mamei liniște.
Nu tristețe, nu îndoială.
Ci certitudinea unei iubiri tăcute, profunde, care a existat mereu.
O certitudine care, în tăcere, a schimbat totul.
⸻
Notă privind caracterul ficționalizat
Această poveste este inspirată din situații reale, dar a fost adaptată în scop literar. Personajele, numele și unele detalii au fost modificate pentru protejarea intimității. Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este întâmplătoare. Textul reflectă perspectiva narativă a personajelor, nu opinia autorului.