Ana a rămas nemișcată în tocul ușii, strângând între degete tivul cămășii, de parcă acel gest mărunt ar fi fost singura ancoră care o mai ținea dreaptă. În fața ei, Andrei trăgea fermoarul valizei cu mișcări repezite și tensionate, evitând să o privească. Pentru o clipă, Ana a avut senzația că timpul se dizolvă, că tot ce construiseră împreună fusese doar o iluzie care se risipea fără avertisment.
Când ușa s-a închis brusc în urma lui, liniștea care a urmat a fost mai dureroasă decât orice ceartă. Fără zgomot, fără reproșuri, fără lacrimi zgomotoase. Doar un gol apăsător care i s-a așezat în piept.
S-a dus încet în camera lui Ștefan. Copilul dormea adânc, cu obrajii rotunzi și calzi, respirând liniștit, ca și cum lumea nu cunoștea frica sau pierderea. Ana și-a sprijinit fruntea de marginea pătuțului și a lăsat lacrimile să curgă fără sunet.
Tot ce îndurase fusese pentru el. Ani de încercări, tratamente, așteptări dureroase. Iar acum, ce urma să facă mai departe?
Noaptea aceea a trecut fără somn. Ana a rămas în bucătărie, cu mâinile strânse în jurul unei cești de ceai devenite reci, încercând să-și adune gândurile și resturile unei vieți care părea sfărâmată. Un lucru era clar: nu mai putea continua astfel. Nici pentru ea, nici pentru copil.
Dimineața, privindu-se în oglindă, a simțit o durere surdă. Ochii îi erau umflați, tenul palid, iar părul lipsit de vlagă. Da, se schimbase. Nu mai era fata de altădată. Dar nici caricatura de care Andrei își bătuse joc.
Era o femeie trecută prin încercări grele: spitale, nopți albe lângă un copil bolnav, griji pentru bani și supraviețuire. Era mamă. Era o soție rănită. Era încă vie.
A doua zi a luat o hotărâre. Nu pentru Andrei. Pentru sine.
A început cu lucruri simple. A mers la coafor și și-a tuns părul scurt, nu din dorința de schimbare superficială, ci pentru senzația de aer și libertate. Privindu-se în oglindă, și-a oferit primul zâmbet adevărat după mult timp.
A scos apoi din dulap hainele pe care nu le mai purtase de ani. Nu pentru a deveni altcineva, ci pentru a-și reaminti cine fusese și cine putea redeveni.
A început să iasă zilnic cu Ștefan în parc, plimbând căruciorul și vorbind cu alte mame. Unele o cunoșteau din bloc, altele îi împărtășeau experiențe, altele doar o ascultau. Pentru prima dată, Ana nu se mai simțea izolată.
Într-o după-amiază, la piață, l-a întâlnit pe domnul Ilie, vecinul de la etajul trei, un bărbat în vârstă, discret, dar mereu respectuos.
— Ana, arăți mai bine. Parcă ai întinerit, i-a spus el cu un zâmbet cald. Ai grijă de tine și nu lăsa pe nimeni să te calce în picioare.
Vorbele simple, rostite fără judecată, au trezit în ea un sentiment pe care îl uitase: demnitatea. Viața începea să capete un alt sens.
Între timp, Andrei locuia cu amanta. Realitatea însă nu semăna cu visul lui. Cheltuielile se adunau rapid: chirie, ieșiri, cadouri. Pentru Ștefan trimitea lunar 400 de lei, însoțiți de un mesaj scurt: „Pentru copil.”
Atât.
După aproape două luni, într-o seară, Andrei a apărut la ușa Anei. Părea epuizat, cu cearcăne adânci și o expresie pierdută.
— Ana… trebuie să vorbim. Vreau să mă întorc. Am greșit…
Cu altă ocazie, poate ar fi cedat, l-ar fi implorat să rămână. Dar acum, ceva se schimbase.
Ana l-a privit calm. Nu mai simțea teamă. Nici rușine. Nici dependență.
Doar claritate.
— Ai plecat pentru că ai ales asta, Andrei. Eu am rămas pentru că a fost necesar. Și am învățat un lucru: nu mă mai pierd pentru nimeni.
El a făcut un pas spre interior, dar Ana i-a blocat drumul.
— Îți poți vedea copilul oricând. Dar în casa asta și în viața mea nu mai ai loc.
Pentru prima dată, Andrei nu a mai avut ce spune. A tăcut.
Ana a închis ușa încet, fără furie, doar cu liniște. S-a sprijinit de ea pentru o clipă și a respirat adânc, apoi s-a îndreptat spre camera copilului.
Ștefan zâmbea în somn.
Ana și-a dus mâna la piept și a înțeles că, în sfârșit, se afla exact unde trebuia.
Nu perfectă. Nu conform idealurilor din reviste. Nu femeia pe care Andrei și-o amintea.
Ci femeia care se regăsise și care nu mai era dispusă să se piardă din nou.
L-a luat pe băiat în brațe, i-a sărutat fruntea și a șoptit:
— O să fim bine, puiule. Îți promit.
Și, pentru prima dată după mult timp, știa că spune adevărul.
⸻
Notă:
Această poveste are caracter narativ și ficționalizat. Personajele, situațiile și evenimentele sunt create în scop artistic, iar orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare. Textul nu reflectă experiențe personale ale autorului și are rol exclusiv literar.