În casa noastră, eu sunt cea care gătește. Întotdeauna am făcut-o cu plăcere. Îmi place bucătăria, îmi place să încerc rețete noi și să pun suflet în fiecare masă. Prietenii ne laudă mereu mâncarea și spun că am „mână bună”. Am crezut că și soțul meu, Dan, simte la fel.
Aseară însă, am auzit ceva care m-a oprit în loc.
Trecând prin dreptul bucătăriei, l-am surprins vorbind încet la telefon. Era mama lui.
„Nu suport mâncarea ei. Nu are niciun gust…”
Apoi, cu o voce rugătoare:
„Te rog, adu-mi ceva gătit de tine. Mi-e dor de mâncarea ta.”
Am rămas nemișcată.
Nu din furie. Ci din dezamăgire.
Niciodată nu îmi spusese asta în față. Mâncase de fiecare dată, mulțumit, zâmbind. Iar pe la spate… se plângea.
Nu am făcut scandal.
Nu am plâns.
Nu l-am întrebat nimic.
Am ales altă cale.
A doua zi m-am trezit devreme și am gătit din nou. Nu ceva sofisticat, ci chiar mâncărurile lui preferate, exact așa cum spunea mereu că îi plac.
Le-am aranjat frumos pe masă și am pus un bilețel:
„Poftă bună. Astăzi am gătit doar pentru tine.”
Dan a mâncat tot, până la ultima firimitură.
„A fost… excelent. Chiar foarte bun,” a spus.
Atunci m-am așezat în fața lui și am spus calm:
„Te-am auzit aseară.”
A încremenit.
„Ce anume… ai auzit?”
„Tot. Fiecare cuvânt.”
A urmat tăcerea.
A încercat să dea vina pe exagerare, să spună că „doar vorbea”.
„Nu m-a rănit părerea ta,” i-am spus liniștit.
„M-a durut că nu ai avut curajul să mi-o spui mie.”
Și-a coborât privirea.
„Nu mi-am dat seama…”
„Ba da. Doar că ți-a fost mai comod să jignești decât să comunici.”
În săptămâna următoare, nu am mai gătit deloc.
Nu ca să mă răzbun.
Ci pentru a restabili echilibrul.
Dan a început să gătească singur. A ars mâncarea, a mâncat prost, și-a dat seama cât timp, răbdare și grijă se ascund în spatele unui prânz „simplu”.
Într-o seară a venit la mine cu un buchet mic de flori.
„Nu mâncarea ta era problema,” a spus. „Doar că am considerat-o de la sine înțeleasă. La fel ca pe tine.”
„Știu,” i-am răspuns.
„Dacă o să mai gătești, vreau să fie pentru amândoi. Și dacă ceva nu-mi place… o să-ți spun. Cu respect.”
Am zâmbit.
Astăzi gătim împreună.
Uneori repet rețetele mamei lui. Alteori inventăm unele noi.
Dar cel mai important este altceva:
La masa noastră nu mai există vorbe spuse pe ascuns.
Doar sinceritate.
Și respect.