Holul rămăsese nemișcat, iar candelabrele masive păreau să tremure sub lumina lor orbitoare. Richard, omul care nu se clătinase niciodată în fața rivalilor de afaceri, simțea acum cum întreaga sa autoritate se topește sub privirea unei fetițe de șase ani.
Clara își strângea mâinile, rușinată. Era o femeie simplă, venită de la sat, crescută cu muncă grea și cu respect pentru pâinea câștigată cinstit. Nu se așteptase niciodată ca viața să o aducă aici, în mijlocul unei lumi pline de aur și strălucire, darămite să fie arătată cu degetul de o fetiță ca „aleasă”.
— Amelia, iubita mea, spuse Richard pe un ton cald, dar tensionat. „Nu poți înțelege acum… Ea e doar…”
— „Ea e mama mea!” izbucni Amelia, ridicând bărbia ca un copil care nu mai voia să cedeze.
Un murmur puternic străbătu mulțimea. Modelele își dădeau ochii peste cap, unele zâmbeau fals, altele își făceau planuri să plece cât mai repede. Pentru ele, era un spectacol pierdut. Pentru Clara, însă, era începutul unui coșmar.
Cu lacrimi în ochi, își aminti de satul din care venise: de mirosul de pâine coaptă pe vatră, de serile când femeile se adunau la poartă și povesteau, în timp ce copiii alergau desculți prin praf. Ea însăși fusese crescută de o mamă simplă, dar plină de dragoste. Știa prea bine că Amelia nu dorea lux, ci căldură și atenție.
Richard își trecu mâna peste frunte. În mintea lui se ciocneau două lumi: cea a ambiției, unde imaginea conta mai mult decât sufletul, și cea a copilăriei, unde își amintea de propria mamă, care îi citea povești lângă soba încinsă. O mamă care nu purtase niciodată diamante, dar care îl învățase ce înseamnă bunătatea.
— Clara, spuse el brusc, vino aici.
Ea păși cu ezitare, simțind cum fiecare privire o cântărea.
— Ai grijă de Amelia, șopti Richard, fără să-și mai poată ascunde vocea tremurată.
Atunci se întâmplă ceva neașteptat. Amelia îi luă mâna Clarei și i-o puse în mâna tatălui ei.
— Acum suntem o familie, spuse ea cu un zâmbet larg.
Sala întreagă rămase mută. Era ca și cum un copil ar fi rostit o profeție.
În zilele ce au urmat, presa explodă. Ziarele scriau titluri precum „Miliardarul și menajera” sau „Poveste de basm sau scandal social?”. Oamenii comentau, unii cu ironie, alții cu speranță. În mijlocul acestor furtuni, Amelia râdea mai mult ca niciodată.
Clara continua să-i spună povești seara, cu fete de la sat, ierni grele și colinde, cu Sânziene și hore în mijlocul satului. Amelia asculta fascinată, descoperind o lume mai bogată decât orice palat.
La început, Richard privea de la distanță. Îi era greu să accepte că femeia care îi aducea ceaiul putea fi și cea care să-i aline fiica. Treptat, însă, începu să vadă altceva. Clara nu dorea averea lui. Nu visa la diamante sau călătorii exotice. Îi păsa doar de copil. Și asta era ceva ce niciuna dintre femeile invitate nu demonstrase.
Într-o seară, Richard intră în salon și le găsi pe cele două dormind împreună pe canapea. Clara îi ținea mâna Ameliei, iar pe masă se afla o carte de povești românești. Richard simți un nod în gât. Își dădu seama că ceea ce construise toată viața era doar piatră și metal, dar ceea ce avea în față era viață adevărată.
Câteva luni mai târziu, în curtea conacului se auziră din nou râsete. De data aceasta nu erau modele sau șoapte de bârfă, ci copii din sat, invitați de Clara, alergând prin iarbă, mâncând colaci și jucându-se de-a „Țară, țară, vrem ostași”. Amelia era în mijlocul lor, fericită.
Richard privea totul de pe verandă, cu un pahar de vin în mână. Își simțea inima ușoară. Învățase că adevărata avere nu stă în conturi bancare, ci în zâmbetele celor pe care îi iubești.
Astfel, familia Lancaster se rescrise din temelii, nu prin puterea banilor, ci printr-un gest simplu al unei fetițe care alesese cu inima.
Pentru că, uneori, dragostea cea mai mare vine din cele mai neașteptate locuri.
Parteneri
