Bărbatul s-a oprit pe loc.
Degetele i-au rămas suspendate în aer, iar punga de carton i-a alunecat din mână. Inima îi bătea atât de tare, încât avea impresia că sunetul se aude peste zgomotul ploii și al pașilor grăbiți din jur. Cântecul continua, fragil și nesigur, ca o șoaptă spusă din obișnuință, nu din curaj.
S-a întors încet.
Sub acoperișul scorojit al autogării stătea un tânăr. Geaca îi era subțire și udă, părul negru lipit de frunte, iar privirea pierdută undeva în jos. Cânta fără să privească pe nimeni, ca și cum melodia îi ieșea singură din suflet, fără să o poată opri.
Bărbatul a făcut un pas. Apoi încă unul.
— Nani, puiule… a murmurat, fără să-și dea seama că a vorbit cu voce tare.
Tânărul s-a oprit brusc.
A ridicat capul. Privirile li s-au întâlnit pentru o clipă care a părut nesfârșită. Ploua tot mai tare, iar oamenii treceau pe lângă ei fără să observe nimic.
— De unde știți cântecul ăsta? a întrebat tânărul, uimit.
Vocea bărbatului s-a frânt.
— Îl cântam fiului meu.
Tânărul a zâmbit trist.
— Și eu îl știu de mic. Nu știu cine mi l-a cântat. Îmi vine în minte când mi-e greu.
Bărbatul l-a privit cu atenție. Sprâncenele, gesturile, felul în care își strângea buzele. Era ceva dureros de familiar.
— Cum te cheamă? a întrebat încet.
— Andrei, a răspuns tânărul. Așa mi-au spus la casa de copii.
Cuvintele au căzut ca un șoc.
Bărbatul s-a clătinat și s-a sprijinit de un stâlp ruginit. Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Nu… Cum te strigau când erai foarte mic?
Tânărul a ezitat.
— Mi s-a spus că poate aveam alt nume… dar nu-l mai știu.
Ploaia se transformase în potop. Apa le curgea pe fețe, amestecată cu lacrimile.
Bărbatul a făcut un pas înainte și a început să cânte. Nu tare. Exact așa cum făcea cu șaptesprezece ani în urmă, seara, când copilul se temea de întuneric.
Tânărul și-a dus mâna la gură. Genunchii i s-au înmuiat.
— Tata… a șoptit, fără să știe de ce.
În clipa aceea, totul s-a rupt.
Bărbatul l-a strâns în brațe, cu toată durerea anilor pierduți, cu frigul, foamea și nopțile dormite pe carton. Tânărul a izbucnit în plâns, ca un copil mic, agățându-se de haina udă, murdară, dar caldă.
Au rămas așa mult timp. Sub ploaie. Fără să le pese de nimic.
Mai târziu, s-au adăpostit într-o covrigărie. Au băut ceai fierbinte. Au vorbit. Au pus cap la cap bucăți de viață: o mână scăpată într-o piață, ani de instituții, străzi, munci mărunte, singurătate.
Dimineața, ploaia se oprise.
Bărbatul și-a privit fiul dormind cu capul pe masă, obosit, dar liniștit. Pentru prima dată după șaptesprezece ani, nu mai căuta.
Avea tot ce-i mai rămăsese din viață chiar acolo, în fața lui.
Un cântec.
Și un fiu.