Un milionar își întâlnește fosta menajeră în aeroport și descoperă un adevăr care îi schimbă viața
Într-o dimineață aglomerată pe aeroport, Andrei Popescu, un prosper om de afaceri și proprietar al unui lanț de hoteluri, se grăbea să prindă avionul. Însă o imagine neașteptată i-a atras atenția și i-a oprit pașii.
Pe podeaua rece a sălii de așteptare, o tânără femeie stătea întinsă, ținând strâns în brațe doi bebeluși. Geanta ei îi servea drept pernă, iar o pătură subțire abia îi acoperea pe cei mici, protejându-i de aerul rece al instalației de climatizare.
Andrei a simțit un nod în gât. Silueta fragilă, părul brunet și trăsăturile familiare l-au făcut să tresară. Când s-a apropiat, a recunoscut-o pe Elena — fosta lui menajeră, pe care o concediase cu ani în urmă, după ce mama sa o acuzase pe nedrept de furt.
Privirile li s-au întâlnit. Ochii albaștri ai Elenei, cândva plini de viață, erau acum umbriți de oboseală și teamă. Apoi Andrei a privit către gemeni și, în clipa următoare, adevărul l-a izbit cu forța unei revelații. Tremurând, s-a sprijinit de perete pentru a nu cădea.
Elena a întors capul și și-a strâns copiii mai aproape, încercând să se facă mică, aproape invizibilă. Andrei s-a așezat încet lângă ea, copleșit de emoție.
— Elena… sunt… ai mei? a întrebat el cu vocea tremurândă.
Ea a închis ochii pentru o clipă, apoi a dat din cap fără să-l privească.
— Da. Sunt ai tăi, Andrei.
Timpul părea să se fi oprit. Între ei s-a așternut o liniște grea, plină de amintiri și regrete.
— De ce nu mi-ai spus? a întrebat el, mai ferm de data aceasta.
Elena a oftat adânc.
— Ți-ai uitat propria familie, Andrei? Mama ta m-a făcut hoț. Tu m-ai concediat fără să-mi dai dreptul să mă apăr. Eram o simplă menajeră. Cine m-ar fi crezut?
Andrei și-a dus mâinile la frunte, copleșit de rușine. În acea perioadă fusese tânăr, mândru și orbit de încrederea oarbă în părinții lui.
— Nu am furat nimic. Știi asta. Dar cel mai tare m-a durut că nu m-ai întrebat nimic. M-ai lăsat să plec… și am plecat cu inima frântă.
Andrei a rămas tăcut. Gemenii s-au foit, iar unul a început să plângă. Instinctiv, el și-a întins brațele, iar Elena i-a pus copilul în brațe. În acel moment, Andrei a simțit ceva ce nu mai simțise niciodată: un sentiment de apartenență.
— Cum îi cheamă? a întrebat el, privind emoționat chipul micuțului.
— Mara și Alex. Au aproape un an.
Andrei a rămas fără cuvinte. Le semăna. În trăsături, în privire, chiar și în gesturile lor firave.
— Unde mergi? a întrebat el.
— La Oradea. O prietenă mi-a promis un loc la o patiserie. Nu e mult, dar e un început.
Andrei a privit-o cu hotărâre.
— Te rog, nu pleca. Lasă-mă să îndrept greșelile pe care le-am făcut. Vino cu mine la București. Vreau să am grijă de voi. Nu doar ca om de afaceri, ci ca tată.
Elena l-a privit pentru prima dată în ochi. În privirea ei se citea oboseala, dar și o speranță abia perceptibilă.
— Ai o logodnică, nu? Am citit în ziare. O tânără blondă, vedetă de televiziune.
Andrei a zâmbit trist.
— A plecat. A fost interesată doar de faimă și bani. Nu a stat nici măcar o zi cu mine în spital când am fost operat la coloană. Tu, în schimb, ai stat nopți întregi lângă tatăl meu când era bolnav.
Elena a plecat privirea. Își amintea. Atunci nu avea nimic, dar alesese să îngrijească un om pe care îl respectase.
— Nu știu, Andrei. Nu știu dacă mai pot avea încredere.
— Nu-ți cer promisiuni, doar o șansă.
După câteva clipe de tăcere, Elena a dat din cap, în semn de acceptare.
Trei luni mai târziu, într-un apartament modest din București, Andrei pregătea micul dejun pentru gemeni, în timp ce Elena îl privea zâmbind din prag. Pentru prima dată după mult timp, zâmbetul ei era sincer.
Andrei își vânduse una dintre casele de vacanță și înființase o fundație pentru mame singure, pe care o numise „Fundația Elena”. Ea nu voia să audă de asta, dar el insista că era un gest de recunoștință.
Într-o zi, Andrei a primit o scrisoare de la o firmă de avocatură din Austria. Mama lui murise cu o lună în urmă, iar în testament recunoștea adevărul: fusese ea cea care pusese cerceii în geanta Elenei, dorind să o îndepărteze de fiul ei. În plic se afla și o înregistrare video, în care femeia își cerea iertare și recunoștea totul.
Andrei a privit în tăcere înregistrarea, copleșit de emoție. A luat scrisoarea și i-a arătat-o Elenei.
— Vreau să vezi asta, i-a spus.
Ea a citit și a răspuns liniștit:
— Nu am nevoie de scuzele ei. Dar dacă tu ai învățat ceva din toată această poveste, atunci totul a avut un rost.
Andrei a oftat și a spus:
— Am învățat că judecăm prea repede, că pierdem oameni buni din mândrie și că iertarea valorează mai mult decât orice avere.
Șase luni mai târziu, într-un parc din București, Andrei și Elena și-au unit destinele într-o ceremonie simplă, alături de câțiva prieteni apropiați. Mara și Alex se jucau în iarbă, îmbrăcați în haine albe, iar râsetele lor umpleau aerul.
Un bătrân vecin s-a apropiat de Andrei și l-a întrebat:
— Domnule Popescu, n-am văzut niciodată un om atât de bogat și atât de fericit. Care e secretul dumneavoastră?
Andrei a zâmbit.
— Să nu te temi să-ți recunoști greșelile. Și să păstrezi aproape oamenii care contează, chiar și atunci când pare prea târziu.
Astăzi, fundația „Elena” oferă adăpost și sprijin pentru zeci de mame și copii. În fiecare dimineață, Andrei își bea cafeaua pe balcon alături de Elena, urmărindu-i pe Mara și Alex cum se joacă în curte.
Totul a început cu o greșeală, dar s-a sfârșit cu o familie. Cu iubire. Cu adevăr. Pentru că viața oferă mereu o a doua șansă — trebuie doar să ai curajul să o accepți.
Parteneri
