Un milionar își întâlnește fosta menajeră în aeroport – și descoperă un adevăr care îi schimbă viața
Într-un salon aglomerat al aeroportului, Andrei Popescu, un prosper om de afaceri și proprietar de hoteluri, se grăbea spre poarta de îmbarcare când o scenă neașteptată i-a atras privirea.
Pe podea, o tânără femeie își ținea strâns în brațe cei doi bebeluși. Geanta îi servea drept pernă, iar o pătură subțire abia îi proteja de aerul rece al instalației de climatizare.
Andrei s-a oprit brusc. Silueta fragilă, părul închis la culoare, chipul pe care nu-l uitase niciodată… Cu fiecare pas, inima îi bătea tot mai tare. A recunoscut-o: era Elena, fosta lui menajeră, femeia pe care o pierduse în urmă cu ani, concediată pe nedrept după ce mama lui o acuzase de furt.
Privirile li s-au întâlnit. Aceiași ochi albaștri, dar acum umbriți de oboseală și teamă. Apoi Andrei a privit spre gemeni, iar în clipa următoare adevărul l-a lovit cu o forță copleșitoare. A trebuit să se sprijine de perete, ca să nu cadă.
Elena și-a strâns copiii la piept și a încercat să se întoarcă, rușinată. Dar Andrei s-a așezat lângă ea, pe podea, cu vocea tremurândă:
— Elena… sunt ai mei?
Femeia a închis ochii pentru o clipă și a rostit încet:
— Da, Andrei. Sunt ai tăi.
Liniștea dintre ei era apăsătoare. El nu știa dacă să plângă sau să o îmbrățișeze. Avea mii de întrebări, dar niciuna nu părea potrivită.
— De ce nu mi-ai spus? a întrebat el, aproape șoptind.
Elena a oftat adânc.
— Crezi că m-ar fi crezut cineva? Mama ta m-a acuzat pe nedrept. Tu nu m-ai ascultat. Eram doar o menajeră. N-aveam nicio voce în fața voastră.
Andrei și-a dus mâinile la frunte. Rușinea îi apăsa sufletul. Era tânăr atunci, orbit de succes și prea mândru ca să-și îndoiască propria familie.
— N-am furat niciodată nimic, Andrei. Ce m-a durut cel mai mult a fost că tu n-ai întrebat nimic. M-ai alungat… și mi-ai frânt inima.
Andrei a tăcut. Unul dintre gemeni a început să plângă. Instinctiv, el și-a întins brațele, iar Elena i-a așezat copilul în brațe. L-a privit cu emoție.
— Cum se numesc?
— Mara și Alex. Au aproape un an.
Andrei a zâmbit amar. Le regăsea trăsăturile proprii: ochii, zâmbetul, chiar și felul în care își strângeau pumnișorii. Erau parte din el.
— Unde mergeți?
— La Oradea. O prietenă mi-a promis un loc de muncă la o patiserie. Nu e mult, dar e un început.
El a privit-o în tăcere, apoi a spus cu vocea fermă:
— Nu pleca. Lasă-mă să repar ce am stricat. Vino cu mine la București. Voi avea grijă de tine și de copii. Nu doar material, ci ca tată.
Elena l-a privit pentru prima dată în ochi. Nu era furioasă, doar obosită.
— Ai o logodnică. Am citit în ziare. O tânără vedetă de televiziune.
Andrei a zâmbit amar.
— A plecat. Vroia doar faimă și bani. Când am fost bolnav, n-a stat o zi la spital. Tu, în schimb, ai avut grijă de tatăl meu când nimeni nu o făcea.
Elena a tăcut. Își amintea acele zile grele, când singura ei răsplată fusese recunoștința unui om bolnav.
— Nu știu, Andrei. Nu știu dacă pot să mai am încredere.
— Atunci dă-mi o șansă să-ți arăt. Fără promisiuni. Doar fapte.
După o clipă de tăcere, Elena a încuviințat.
Trei luni mai târziu, într-un apartament modest din București, Andrei pregătea micul dejun pentru gemeni. Elena îl privea sprijinită de tocul ușii, zâmbind pentru prima dată după mult timp.
Între timp, Andrei își vânduse una dintre casele de vacanță și înființase o fundație pentru mame singure, pe care o numise „Fundația Elena”. Ea refuza recunoașterea, dar el știa că meritul îi aparținea.
Într-o zi, Andrei a primit o scrisoare din Austria, de la o firmă de avocatură. Înăuntru, o scrisoare și o înregistrare video de la mama lui, decedată cu o lună în urmă.
Femeia își recunoștea vina: ea pusese bijuteriile în geanta Elenei, ca să o alunge. În lacrimi, Andrei a privit filmarea și a înțeles cât greșise.
A dus scrisoarea Elenei.
— Vreau să vezi asta, i-a spus.
Ea a citit, apoi a rostit liniștit:
— Nu am nevoie de scuzele ei. Dacă tu ai învățat ceva din asta, e suficient.
Andrei a oftat.
— Am învățat că pierdem oameni buni din mândrie. Că iertarea e mai valoroasă decât orice avere.
Șase luni mai târziu, într-un parc din București, Andrei și Elena și-au unit destinele. O ceremonie simplă, câțiva prieteni, zâmbete, și gemenii alergând pe iarbă în haine albe.
Un vecin bătrân s-a apropiat de Andrei și i-a spus:
— Domnule Popescu, n-am văzut niciodată un om atât de bogat și atât de fericit. Care e secretul?
Andrei a zâmbit.
— Să nu-ți fie teamă să-ți recunoști greșelile. Și să nu lași să plece oamenii care contează.
Astăzi, Fundația „Elena” oferă sprijin și adăpost pentru zeci de mame și copii. În fiecare dimineață, Andrei își bea cafeaua pe balcon, alături de Elena, privind cum Mara și Alex se joacă în curte.
Totul a pornit dintr-o greșeală, dar s-a sfârșit cu iubire, adevăr și o a doua șansă.
Pentru că viața ne dă mereu ocazia să ne îndreptăm, dacă avem curajul să o primim.
Parteneri
