…era un adevărat refugiu ascuns sub pământ. Sub podeaua casei vechi se afla o pivniță transformată într-un adăpost improvizat. Acolo se aflau zeci de oameni — femei și copii — înghesuiți, dar liniștiți, cu chipuri marcate de oboseală și recunoștință.
Polițiștii s-au privit între ei fără să scoată un cuvânt. Eu am rămas fără reacție. Bătrânul ne-a făcut semn să intrăm și, cu vocea ușor tremurată, a spus:
— Nu sunt familia mea… dar nici nu pot să-i las fără un acoperiș.
Apoi adevărul a ieșit la iveală. Cu un an înainte, casa de la capătul uliței devenise un adăpost pentru mai multe familii care își pierduseră locuințele într-un incendiu. Omul, cunoscut de toți ca Nea Ilie, nu a putut rămâne indiferent când i-a văzut dormind pe străzi și i-a primit în curtea lui. Le construise paturi din paleți, le gătea când putea, iar pentru că apa de la robinet nu era potabilă, cumpăra zilnic bidoane pentru toți.
Fiecare sticlă de apă era un act de grijă. Fiecare zi, o dovadă că omenia nu a dispărut.
— Mai am doar pensia mea, spunea el, dar cât timp pot, n-o să-i las fără apă și mâncare. Dumnezeu mi-a dat mie suficient, pot să dau și altora puțin.
Polițiștii au rămas tăcuți. Nimeni nu a vorbit despre vreo amendă. Unul dintre ei s-a dus până la autospecială și s-a întors cu o pungă plină cu alimente. Eu, rușinat că m-am îndoit de el, mi-am cerut iertare. Bătrânul mi-a zâmbit din nou — același zâmbet calm și discret — iar de data aceasta am înțeles ce ascundea: bunătate sinceră.
În zilele care au urmat, vestea s-a răspândit rapid în cartier. Oameni necunoscuți au început să apară cu mâncare, haine și jucării. Cineva a reparat acoperișul, altcineva a tras un furtun pentru apă curată. Femeile din sat au adus pături și au gătit ciorbă pentru toți cei adăpostiți acolo.
Nea Ilie stătea pe prispa casei și privea copiii jucându-se în curte. În ochii lui se vedea o lacrimă.
— Vezi, băiete, mi-a spus într-o zi, nu trebuie să ai avere ca să faci bine. E suficient să-ți pese.
Mult timp după aceea am rămas cu vorbele lui în minte. Poate că lumea nu ar fi atât de rece dacă fiecare ar oferi puțin din ce are. Poate că și paisprezece bidoane de apă pot schimba destine.
De atunci, în fiecare dimineață, când încarc mașina cu apă, îmi amintesc de bătrânul care a transformat o casă veche într-un loc al speranței. Și mă gândesc că, fără zgomot și fără laude, el ne-a oferit tuturor o lecție: bunătatea adevărată nu se proclamă, dar ajunge departe.
⸻
Notă: Acest text are caracter narativ și este destinat exclusiv scopului editorial și de informare. Orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare.