Dimineața următoare a început cu un zgomot neobișnuit, un murmur care se amesteca cu trosnetul pașilor pe zăpada înghețată. Oamenii ieșiseră din case încă buimaci, întrebându-se cine se putea aventura atât de devreme pe uliță. Ioan, bărbatul care salvase lupoaica cu o seară înainte, abia apucase să-și tragă geaca pe el când a auzit strigătul vecinului:
— Ioane, vino repede! Trebuie să vezi asta!
A deschis poarta și s-a oprit ca împietrit.
În mijlocul uliței, chiar în fața casei lui, se aflau cinci lupi. Stăteau aliniați, tăcuți, cu blana încărcată de promoroacă. În fața lor, privindu-l direct, era lupoaica pe care o eliberase din capcană. Se vedea că încă șchiopăta puțin, dar în ochii ei era o claritate pe care nu o mai avusese în ajun.
Sătenii se retrăseseră instinctiv. Unii își închiseseră porțile, alții țineau în mâini topoare ori furci, apucate în grabă. Copiii priveau de după perdele, fără să scoată un cuvânt.
Ioan a simțit un fior rece. Nimeni nu-și imaginase că o haită întreagă ar putea coborî până în sat. Dar erau acolo. Nu se apropiuau, nu mârâiau. Doar priveau.
Toți ochii erau îndreptați spre el, ca și cum doar el ar fi putut da o explicație.
— Ce-ai făcut, Ioane? a întrebat preotul, ieșind din curte.
Bărbatul a înghițit în sec și a pășit câțiva metri înainte, cu palmele ridicate, pentru ca nimeni să nu creadă că are intenții greșite.
— N-am făcut nimic rău, a spus încet. Aseară am găsit lupoaica prinsă în sârmă. Era rănită. Am scos-o de acolo și am lăsat-o să plece.
Sătenii au schimbat priviri neliniștite. Unii credeau că lupii veniseră după hrană. Alții se temeau de un atac. Dar ceea ce se întâmpla în fața lor părea cu totul altceva.
Lupoaica a făcut un pas înainte, nu spre oameni, ci spre Ioan. S-a așezat în fața lui, iar gestul ei i-a redus pe toți la tăcere. Puiul ei a ieșit din rând, s-a apropiat ușor și a scos un sunet scurt, ca și cum l-ar fi recunoscut.
Ioan a rămas pe loc, conștient că orice mișcare bruscă putea schimba totul. Lupoaica a înclinat capul, ca un semn scurt, și apoi s-a întors spre marginea satului. Ceilalți lupi au urmat-o în liniște, în același pas domol cu care veniseră.
În câteva clipe, ulița a rămas goală, cu doar urmele lor în zăpadă.
Oamenii nu au spus nimic. Nici copiii nu au scos un sunet.
— Ioane… ai văzut ce-au făcut? a murmurat cineva. Parcă… ți-au mulțumit.
Bărbatul a simțit cum i se strânge gâtul. Nu se gândise nicio clipă că animalele sălbatice pot arăta recunoștință într-un fel atât de limpede.
Dar ziua avea să aducă mult mai mult decât atât.
Spre seară, vântul s-a întețit, iar o furtună puternică de zăpadă a izbucnit dintr-odată. Doi tineri din sat, plecați după lemne, rămăseseră blocați în pădure. Vizibilitatea era aproape zero, iar salvarea lor părea imposibilă.
Cu toate acestea, Ioan și alți doi bărbați au pornit înspre pădure, în ciuda viscolului. Mergeau orbește, ținându-se de trunchiurile copacilor, strigându-i pe cei dispăruți fără să primească vreun răspuns.
Apoi, din mijlocul furtunii, s-au auzit câteva urlete scurte și clare. Ioan a tresărit. Le recunoștea. Erau aceiași lupi.
La scurt timp, printre fulgii de zăpadă, au apărut două siluete. Erau tinerii, sprijinindu-se unul pe altul, înaintând cu greu. Lângă ei, în zăpadă, se vedeau urme mari de pași și urme de lup.
— Ne-au găsit! a strigat unul dintre băieți. Ne-au înconjurat și ne-au condus spre sat! Erau patru, nu ne-au lăsat să greșim drumul!
Oamenii au privit în întuneric. Pentru o clipă, printre copaci, au strălucit două perechi de ochi. Apoi au dispărut, în liniște.
De data aceasta, tăcerea care a cuprins satul nu era de teamă, ci de uimire.
Din acel moment, nimeni nu a mai pus capcane în pădure. Nimeni nu a mai spus că lupii sunt doar niște creaturi periculoase. Oamenii văzuseră cu propriii ochi că și animalele sălbatice pot păstra în memorie binele și pot răspunde la el atunci când este nevoie.
Iar Ioan, ori de câte ori trecea prin pădure, simțea uneori că nu este singur. O prezență tăcută părea să-i urmeze pașii. Știa foarte bine cine era. Nu simțea teamă, ci un fel de respect reciproc. Pentru el, aceasta era cea mai neașteptată și prețioasă răsplată.
⸻
Notă a Autorului (versiune compatibilă AdSense)
Această poveste este o creație literară inspirată din experiențe și situații reale, însă personajele, numele și detaliile au fost adaptate sau modificate pentru a proteja identitatea și a susține componenta ficțională. Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este întâmplătoare. Textul are scop exclusiv narativ și nu își propune să ofere informații factuale despre animale sălbatice sau interacțiuni cu acestea.
Parteneri
