Reîntâlnirea care a oprit timpul: o mireasă și un copil de zece ani, legați de un trecut ascuns
Pentru o clipă, totul s-a oprit. Mireasa și copilul de zece ani s-au privit ca doi străini care se recunosc fără să înțeleagă de unde.
Mihai a scăpat lingura din mână, iar vasul cu mâncare s-a răsturnat pe podeaua strălucitoare. O boabă de orez s-a lipit de pantofii lui uzați, contrastând puternic cu covorul roșu perfect întins.
Femeia a dus instinctiv mâna la piept. Lacrimile i-au umplut ochii, în timp ce mirele, un bărbat înalt, cu un costum negru impecabil și o privire calmă, s-a întors mirat spre ea.
— „Ce s-a întâmplat, Andreea?” a întrebat el îngrijorat.
Ea nu a răspuns imediat. A făcut câțiva pași înainte, privind fix spre copilul firav care stătea lângă jardiniere. În sală, invitații au început să murmure, neînțelegând reacția miresei.
Mihai a făcut un pas înapoi. Nu voia să fie alungat — era obișnuit să plece înainte de a fi dat afară. Totuși, de data aceasta, ceva îl ținea pe loc: poate privirea femeii, poate mirosul de iasomie care plutea în aer, același despre care îi povestise odinioară bătrânul Sandu.
Mireasa a coborât treptele cu pași nesiguri. Rochia grea o îngreuna, dar nimic nu o mai putea opri. Când a ajuns în fața copilului, sala a amuțit complet.
— „Cum te cheamă, puiule?” a rostit ea cu o voce tremurată.
— „Mihai”, a spus el încet.
Femeia s-a clătinat. Mirele a prins-o de braț, temându-se că va cădea.
— „Ce ai, Andreea?”
Ea a izbucnit în plâns.
— „E… e numele fiului meu. L-am pierdut acum opt ani…”
Un murmur de uimire s-a răspândit în sală. Muzica s-a oprit, iar toți invitații priveau scena în tăcere.
Mirele a privit copilul atent. Haina lui ponosită, ochii mari și negri, firul roșu de la gât — toate păreau să spună aceeași poveste. Fără ezitare, bărbatul s-a aplecat, l-a ridicat pe Mihai în brațe și a rostit cu vocea tremurândă:
— „De azi, nu mai ești singur. Ești fiul nostru.”
Mireasa a izbucnit în lacrimi, îmbrățișându-și copilul pierdut. Era o îmbrățișare plină de dragoste, de vinovăție și de speranță. Oamenii din jur au început să plângă și să aplaude, copleșiți de emoție.
Mihai tremura. Nu mai simțise niciodată o atingere caldă, o îmbrățișare sinceră. Femeia îi mângâia părul, șoptindu-i printre lacrimi:
— „Iartă-mă, copilul meu… Nu am vrut. Eram tânără, speriată…”
Mirele a așezat mâna pe umărul ei și a spus cu blândețe:
— „Trecutul nu mai contează. De acum, avem un viitor.”
Apoi s-a întors spre invitați și a rostit:
— „Astăzi, Dumnezeu ne-a dăruit o minune. În loc de un jurământ în doi, vom face unul în trei.”
Sala a răsunat de aplauze. Bucătarii și chelnerii au început să aducă mâncarea, iar băiatul care odinioară cerșea la colțuri se afla acum între o mamă și un tată care îl priveau cu dragoste sinceră.
În acea seară, sub lumina caldă a candelabrelor și pe fundalul muzicii reluate, Mihai a mâncat pe săturate pentru prima dată în viața lui.
Privind apoi spre cer, și-a amintit de bătrânul Sandu. Cu ochii în lacrimi, a murmurat:
— „Ai avut dreptate, bătrâne… nicio mamă nu-și lasă copilul fără durere.”
Și, pentru o clipă, a simțit ca o adiere blândă îl atinge pe umăr — ca o binecuvântare venită de departe.
⸻
Notă: Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, dar a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost modificate pentru a proteja identitatea celor implicați. Orice asemănare cu persoane reale sau întâmplări autentice este pur întâmplătoare.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea faptelor relatate și nici pentru interpretările cititorilor. Textul este oferit ca operă de ficțiune, iar opiniile exprimate aparțin exclusiv personajelor, fără a reflecta punctul de vedere al autorului sau al editorului.
Parteneri
