Farmacia din centru era aglomerată, un spațiu strâmt unde mirosul de dezinfectant se amesteca cu nerăbdarea celor care așteptau la rând. Era sâmbătă dimineața, iar lumina rece a neoanelor scotea în evidență oboseala de pe chipurile oamenilor. Nea Marin, cu o rețetă veche în mână, număra cu grijă câțiva lei, sperând că îi vor ajunge pentru tratamentul de inimă.
Liniștea a fost spartă de un bărbat îmbrăcat într-un palton de lână scump, care a intrat în farmacie vorbind tare la telefon. S-a băgat direct în față, ignorând complet coada. Când nea Marin a încercat să-i spună că el este următorul, tânărul l-a privit cu un dispreț suveran. „Auzi, moșule, dă-te mai încolo că eu am treabă serioasă, nu stau la coadă cu oamenii ca tine!” a spus el, împingându-l ușor cu umărul spre rafturile cu vitamine.
Bătrânul s-a clătinat, dar n-a scos un cuvânt. Nu l-a înjurat și n-a cerut ajutorul nimănui. S-a așezat pe o băncuță de lemn, și-a pus ochelarii cu lentile groase și a deschis un portofel din piele tocită. Din el a extras o bucată de hârtie roz, aproape transparentă de cât fusese de strânsă în mână în ultimii 30 de ani. Era chitanța originală de la Caritas, dovada că toată viața lui și a soției sale fusese înghițită de mirajul banilor colectați la Cluj în anii ’90.
S-a ridicat și s-a apropiat de tânărul care tocmai scotea un card auriu să plătească un parfum scump. I-a pus chitanța direct pe tejghea, sub nasul farmacistei care înlemnise. „Citește numele de pe verso, băiatule,” a spus nea Marin cu o voce joasă, dar fermă.
Tânărul a vrut să dea hârtia la o parte cu o mișcare nervoasă, dar ochii i-au căzut pe semnătura de pe verso. Era un nume inconfundabil, numele de familie al tatălui său, cel care fusese directorul filialei județene a circuitului Caritas și care fugise cu toți banii depunătorilor chiar înainte de prăbușire.
„Tatăl tău m-a lăsat fără casă în 1992 ca să poți tu purta paltonul ăsta astăzi,” i-a șoptit bătrânul, iar în farmacie s-a lăsat o liniște mormântală. „Dar chitanța asta e singura dovadă originală a transferului de active pe care tatăl tău l-a făcut către tine sub formă de donație. Actul pe care avocații tăi îl caută de o lună ca să nu piardă procesul cu statul este acum în mâna mea.”
Afaceristul a albit la față. Cardul auriu i-a tremurat în mână, iar toată aroganța i s-a scurs de pe chip într-o secundă. Se uita la bătrânul anonim ca la un judecător care tocmai îi dăduse sentința. N-a mai spus nimic, și-a luat telefonul și a ieșit în fugă, lăsându-și parfumul pe tejghea, sub privirile mute ale tuturor celor prezenți. Dreptatea venise târziu, dar sub forma unei hârtii roz de doi lei care valorase mai mult decât toate mașinile lui de lux.