În dimineața următoare, pentru prima oară după trei ani, alarma de la ora nouă a sunat… iar eu nu am întins mâna după telefon. Am rămas pe marginea patului, cu tălpile în papucii moi, ascultând liniștea din casă. O liniște grea, dar diferită de cea obișnuită. Nu mai era tăcerea omului care așteaptă un „mulțumesc”, o vizită sau un semn. Era liniștea cuiva care a închis o ușă și nu știe ce se află dincolo, dar simte că pasul înainte trebuie făcut.
Telefonul a început să vibreze abia spre prânz. Mai întâi Mihai: „Mamă, credeam că ai uitat.” O oră mai târziu: „Mamă, răspunde.” Seara, tonul mesajului s-a schimbat: „E urgent. Sună-mă.”
În timp ce el insista, eu eram în bucătărie, turnam ciorbă fierbinte într-un bol, cu radio-ul vechi cântând încet în fundal. Am realizat atunci cât de mult îmi lipsise liniștea aceasta simplă, în care nu mă grăbeam să mulțumesc, să împlinesc dorințe sau să caut apreciere. M-am așezat la masă și am mâncat rar, ca cineva care își amintește treptat că are dreptul la propriul respiro.
Abia a doua zi am răspuns.
— Mamă, ce se întâmplă? a spus Mihai fără introducere.
— Nimic, dragul meu. Doar că am decis să opresc ajutorul. Am nevoie de banii aceia… pentru mine.
A urmat o pauză lungă, apăsătoare, ca un ecou prelungit.
— Dar avem rate, știi asta. Facturi. Copiii…
— Știu. Și eu am nevoile mele. Și viața mea.
În vocea lui s-a simțit o schimbare. Nu era mânie. Era mirare. Ca și cum nu ar mai fi vorbit cu mama lui, ci cu o persoană complet necunoscută.
— Bine, a spus în cele din urmă. Faci cum crezi.
A închis fără nicio formulă de încheiere.
În zilele următoare, telefonul a alternat între tăcere și avalanșe de mesaje. De data asta, de la nora mea: reproșuri lungi, acuzații, cuvinte apăsate. Spunea că sunt egoistă, că mă gândesc doar la mine, că ei s-au sacrificat mult. Le citeam și, spre surprinderea mea, nu simțeam vină. Simțeam o liniște nouă, aproape plăcută.
După câteva zile, când ieșeam din magazin cu o plasă mică de cumpărături, am auzit:
— Doamnă Maria?
Era Cristina, o vecină tânără pe care o știam doar din vedere. Mi-a zâmbit larg.
— V-am văzut aseară pe banca din fața blocului, povestind cu doamna Ileana. Cred că v-a prins bine aerul.
Atunci am realizat că, în ultimii trei ani, nu mai stătusem deloc la o discuție cu vecinii. Mă ascunsesem în casă, în grijile mele, în umilința de a simți că „plăteam” afecțiunea propriului copil.
Seara aceea m-am întors pe bancă. Doamna Ileana mi-a adus semințe, domnul Sandu a venit cu un pahar de socată. Am râs mai mult decât o făcusem într-un an întreg. M-am simțit… din nou parte din lume.
La întoarcere, am găsit un plic în fața ușii. Scrisul lui Mihai.
„Mamă, nu știu ce ai de gând, dar ai creat haos. Copiii te caută, nu știu ce să le spun. Nu am nevoie de sfaturi, ci de bani. Ajută-ne. Ești mama mea.”
Am recitit mesajul de trei ori. Și am simțit cum o rană veche se închide încet, aproape imperceptibil, ca o sutură care, în sfârșit, se prinde.
I-am răspuns scurt:
„Vă pot ajuta cu dragoste, nu cu bani. Ușa mea este deschisă. Portofelul, nu.”
Am stins lumina și m-am culcat cu un zâmbet mic, dar adevărat. Nu din răzbunare. Din eliberare.
În următoarele săptămâni am început să ies la plimbare prin parc, să tricotez pentru copiii de la biserică, să citesc cărțile rămase de ani întregi pe noptieră. Am pus bani deoparte pentru un control medical, pentru o pereche de pantofi noi, pentru o excursie scurtă la Sibiu, orașul în care îmi dorisem de mult să ajung.
Încet, încet, Mihai a tăcut.
Până într-o dimineață, când l-am găsit la ușă cu ochii roșii și pe cei doi copii lângă el. Nu a spus nimic. S-a așezat pe scaun și a început să plângă.
— Mamă… nu am știut că te rănim.
A fost prima dată, după mult timp, când l-am simțit iar copilul meu. Nu bărbatul care îmi cerea bani, ci băiatul pe care îl țineam odinioară în brațe.
L-am cuprins și i-am spus:
— Nu banii ne-au îndepărtat, Mihai. Ci ideea că putem cumpăra cu ei ceea ce nu se cumpără.
În ziua aceea am mâncat supă de pui, toți trei, și am vorbit ca altădată. A fost prima dată, după mulți ani, când m-am simțit din nou mamă. Fără constrângeri. Fără teamă. Doar mamă.
Atunci am înțeles că uneori, pentru a recupera dragostea cuiva, trebuie să renunți la ceea ce, fără să-ți dai seama, o ținea prizonieră.
Iar eu, la 75 de ani, în sfârșit m-am eliberat.
⸻
Nota: Acest text este o operă ficțională și are scop narativ. Nu oferă recomandări psihologice, financiare sau juridice și nu substituie sprijinul unui specialist.