Zece minute mai târziu, masa a fost cuprinsă de un zumzet scurt și neliniștitor. Telefoanele au început să vibreze aproape simultan, ca un semnal prost sincronizat. Vocile s-au frânt în aer. Râsetele au murit pe loc. Chipurile s-au golit de culoare, iar în încăpere s-a așternut o tensiune rece, tăioasă.
Apoi cineva mi-a rostit numele.
Atunci au înțeles.
Nu fusese o glumă. Nici un accident. A fost momentul în care adevărul i-a lovit frontal, fără posibilitatea de a se feri.
Am ridicat capul încet. Pentru prima dată după luni întregi, nu mai simțeam nevoia să evit privirile. I-am privit pe fiecare în parte: pe Camelia, cu rujul ușor întins și zâmbetul blocat într-o mască rigidă; pe Andrei, alb la față, ținând telefonul cu mâinile tremurânde; pe restul familiei, oameni obișnuiți cu puterea, acum prăbușiți în propriile scaune scumpe.
Pentru că exact asta se întâmplase: lumea lor se prăbușise.
Protocolul 7 nu fusese inventat din orgoliu. Fusese creat în nopțile în care plângeam în tăcere, mâncând biscuiți simpli și numărând fiecare respirație. Era o procedură de urgență, gândită pentru momentul în care aveam să-mi revendic tot ce construisem. Un singur click și toate consiliile de administrație ale companiilor afiliate Grupului Savin primeau notificarea oficială.
Reveneam în funcție.
Președinte Executiv.
Fondatoare.
Unică proprietară.
Și da — identitatea mea reală devenise publică. Apăruse deja pe site-uri, pe ecranele televizoarelor, pe burtierele roșii ale canalelor economice.
— Nu se poate… a murmurat Andrei, uitându-se la mine ca la o străină. — Tu…?
— Ba da, Andrei. Se poate.
Mi-am prins părul ud la spate, calmă. Fiecare gest era controlat, fiecare pas — sigur.
— Ați râs de mine. M-ați umilit. Ați confundat liniștea mea cu slăbiciunea și bunătatea cu naivitatea.
Tăcere.
— Mi-ați spus că sunt nimeni. Că fără voi n-aș fi rezistat.
Am zâmbit scurt către Camelia.
— Ironia e că voi ați trăit bine doar pentru că eu am ales să tac.
M-am întors și am pornit spre ieșire. Ușa s-a deschis automat, dar m-am oprit o clipă.
— Nu încercați să mă căutați. De azi, accesul vostru în toate companiile grupului este anulat. Contractele, la fel.
— Dar ești mama copilului meu! a strigat Andrei, cu o disperare care a venit prea târziu.
M-am întors încet.
— Tocmai pentru el am făcut asta. Ca să știe că mama lui nu a fost niciodată o victimă.
Am plecat.
În noaptea aceea am dormit în biroul meu, sus, în Savin Tower. Un pat simplu. O fereastră imensă. Un ceai fierbinte. Și un sentiment pe care nu-l mai cunoscusem: libertatea.
A urmat haosul. Presa m-a botezat în toate felurile — „Magnata din umbră”, „Regina tăcerii”, „Femeia invizibilă”. Nimeni nu înțelegea cum reușisem să ascund totul atâta timp. Nu le-am spus că durerea te învață să fii invizibil.
Andrei a încercat să ajungă la mine. Prin avocați. Prin cunoștințe. Prin mesaje. N-am răspuns.
Până când a venit la sediu.
L-am văzut pe camere: obosit, slăbit, cu o voce care tremura.
— Vreau doar să-mi văd copilul.
Am coborât.
— Un copil are nevoie de siguranță. Nu de cineva care și-a distrus mama în public.
— Am fost orb… am greșit… acum înțeleg.
Mi-am dus mâinile la burtă.
— A înțelege nu e suficient. Dacă vrei să fii tată, va trebui să dovedești. În fiecare zi.
A acceptat.
L-am lăsat să plece nu din iertare, ci pentru că nu mai avea putere asupra mea.
A trecut un an.
Mi-am crescut copilul cu liniște. Am construit proiecte pentru mame singure. Am vorbit despre demnitate, nu despre răzbunare.
La o gală caritabilă, l-am văzut pe Andrei într-un colț. Ne privea pe mine și pe fiul nostru dansând. Nu s-a apropiat. Doar a zâmbit — acel zâmbet al cuiva care a înțeles prea târziu.
I-am zâmbit și eu.
Nu pentru el.
Pentru mine.
Pentru că nu mai eram „soția cuiva”, „nora cuiva”, „femeia întreținută”.
Eram Andreea Radu.
Femeia care și-a ales singură destinul.