Sunt mamă singură și îmi cresc fetița de șapte ani, Mia. Situația noastră financiară nu a fost niciodată mai dificilă. Luna trecută, mașina s-a stricat, iar costul reparației mi-a consumat toate economiile. În același timp, tratamentul pentru astmul Miei a devenit tot mai greu de susținut.
Fiecare leu conta.
Am mâncat paste zile la rând.
Ciorba a fost diluată cu apă până la limită.
Cerealele au devenit soluția pentru cele mai multe mese.
În seara aceea, am intrat în supermarket cu 89 de lei și câțiva bănuți — acesta era întregul buget pentru cumpărăturile săptămânii următoare.
Atunci, un strigăt puternic a rupt liniștea magazinului.
O femeie în vârstă căzuse lângă raftul cu mere, iar fructele se rostogoleau pe podea.
Clienții ocoleau scena.
Un bărbat a murmurat:
— „Nu ar trebui să iasă singură la cumpărături.”
O femeie a oftat iritată:
— „Serios acum…”
Oamenii au trecut mai departe, călcând printre mere, fără să se oprească.
Eu nu am putut.
Am alergat spre ea, am ajutat-o să se ridice și am strâns toate merele, ștergându-le cu mâneca puloverului meu. I-am observat mâinile tremurânde și, fără să stau pe gânduri, am plătit tot ce avea în coș — chiar dacă asta însemna să rămân fără niciun ban.
I-am spus simplu:
— „Astăzi e ziua bunicii mele.”
M-a prins de mână și a șoptit:
— „Îngerii merg printre oameni.”
Am mers acasă pe jos, fără bani, dar cu sufletul liniștit.
Am crezut că povestea se oprește acolo.
M-am înșelat.
⸻
Ziua următoare
În timp ce cumpăram un ceai, doi agenți de securitate s-au apropiat de mine.
— „Doamnă, trebuie să veniți cu noi. Imediat.”
Privirile tuturor s-au întors spre mine. Am simțit un nod de panică.
— „Ce am făcut?” am întrebat încet.
M-au condus pe un culoar marcat „Acces interzis” și apoi într-un birou sobru, gri. Managerul magazinului stătea la birou, cu brațele încrucișate și o expresie rigidă.
— „Doamnă Maria, am analizat imaginile de pe camere. Veți fi trasă la răspundere pentru ceea ce ați făcut.”
Inima îmi bătea haotic.
A deschis un dosar cu un gest teatral.
— „V-am văzut plătind cumpărăturile unei alte cliente și părăsind casa de marcat fără să verificați restul. Ați creat un precedent. Avem reguli.”
Am rămas confuză.
— „Ce regulă am încălcat?”
— „Nu aveți voie să interveniți în tranzacțiile altor clienți. Ați încălcat protocolul.”
Am încercat să explic:
— „Am ajutat o femeie care căzuse. Am plătit din banii mei.”
— „Exact,” a spus el, lovind dosarul cu palma.
— „Iar asta ne poate crea probleme. Mai mult, femeia respectivă a depus o plângere.”
Am simțit că mi se taie picioarele.
— „O… plângere?” am șoptit.
— „A spus că i-ați atins lucrurile fără permisiune și că v-ați comportat suspect.”
Durerea nu venea doar din nedreptate, ci din faptul că bunătatea mea părea să fi fost interpretată ca o vină.
— „Nu e adevărat…” am murmurat.
— „Veți primi o interdicție de șase luni în magazinele noastre,” a continuat el.
— „Și pot exista și alte consecințe.”
Atunci, ușa s-a deschis brusc.
Managerul s-a ridicat în picioare, vizibil speriat.
— „Doamnă Stănescu!” a exclamat.
În birou a intrat bătrâna din ziua precedentă, însoțită de un bărbat elegant, cu ecuson oficial:
directorul general al lanțului de supermarketuri.
Am rămas fără cuvinte.
Femeia m-a privit cu ochii umezi:
— „Dragă Marie, sper că nu te-au speriat.”
Managerul a început să se bâlbâie:
— „Noi doar respectam procedura…”
Directorul l-a întrerupt ferm:
— „Avem imaginile. Și declarația mamei mele.”
M-am uitat uluită la femeia în vârstă.
— „Mama…?”
— „Da,” a spus el. „Mama mea. Femeia pe care ai ajutat-o când nimeni altcineva nu s-a oprit.”
Ea s-a apropiat și mi-a luat mâinile:
— „Oamenii nu m-au văzut ieri. Dar tu m-ai văzut.”
Directorul a continuat:
— „Am revăzut totul. Ai ridicat-o, ai strâns merele și ai plătit cu propriii tăi bani. Asta spune totul despre tine.”
S-a întors spre manager:
— „Ai vrut să o sancționezi pentru un act de bunătate? Ești concediat. Predă ecusonul.”
Managerul a rămas fără reacție.
Bătrâna m-a îmbrățișat:
— „Ți-am spus că îngerii sunt printre noi.”
Directorul a scos un plic din servietă:
— „Pentru Mia.”
L-am deschis tremurând.
Înăuntru se aflau:
• un card de 2.500 de lei pentru medicația de astm,
• un voucher pentru cumpărături gratuite timp de trei luni,
• un card de client de onoare, valabil pe viață.
Am izbucnit în lacrimi.
— „Nu pot accepta…”
— „Ba da,” a spus directorul calm. „Lumea are nevoie de oameni ca tine.”
Femeia a adăugat:
— „Nu te rușina niciodată de inima ta.”
⸻
Final
În acea zi am ajuns acasă plângând de recunoștință.
Mia a primit medicamentele de care avea nevoie.
Frigiderul nu mai era gol.
Și, pentru prima dată după mult timp, am respirat liniștită.
Bunătatea nu m-a sărăcit.
M-a salvat.
⸻
Notă: Acest text este o povestire de ficțiune, redactată în scop narativ. Orice asemănare cu persoane reale, instituții sau situații existente este pur întâmplătoare.