Misterul livrărilor de pizza din fiecare vineri seară nu a fost niciodată elucidat, însă cu timpul acea rutină a devenit singurul moment luminos din săptămâna mea. După mulți ani trăiți în singurătate, fără o familie a mea, mă simțeam adesea invizibilă. Și totuși, în fiecare vineri, exact la ora 19:00, pe prag apărea o pizza fierbinte, achitată integral, fără niciun mesaj.
La început, gestul m-a neliniștit. Cine ar trimite mâncare unei persoane necunoscute? Dar, pe măsură ce săptămânile se succedau, am început să o aștept. Sunetul soneriei devenise, pentru mine, o mică dovadă că undeva, cineva se gândește la mine.
De fiecare dată, cel care făcea livrarea era Dorin. Era tânăr, plin de energie, glumea mereu și spunea că sunt „oprirea lui preferată”. Iar pentru câteva minute, aveam impresia că nu mai sunt singură.
Într-o vineri, la ora cunoscută, soneria a sunat din nou. Dar de această dată în prag se afla o tânără necunoscută.
„Livrare pentru Margareta?”, m-a întrebat ea.
Am încercat să par relaxată, i-am mulțumit și am dus cutia în casă. Dar în clipa în care am ridicat capacul, am simțit cum mă înfior.
Pe interiorul cartonului, scrise cu marker negru, se vedeau cuvintele:
„ȘTIU CE AI FĂCUT ÎN URMĂ CU 50 DE ANI!”
Am încremenit, ținând cutia în mâini ca pe un obiect care stătea să explodeze. Literele păreau să se profileze amenințător în fața ochilor mei.
M-am așezat la masă, tremurând. Mă întrebam cine ar putea cunoaște adevărul. Cum ar fi posibil ca, după atâtea decenii, cineva să fi aflat? Iar amintiri pe care le ascunsesem cu grijă au început să revină. Vara anului 1973. Lacul din sat. Promisiunea făcută. Promisiunea încălcată. Și tăcerea care mă urmărea de atunci.
În aceeași seară, soneria a răsunat din nou.
Am tresărit. Bătăile insistente mi-au făcut inima să se strângă. Am deschis ușa și, în lumina rece a felinarului de pe stradă, am recunoscut tânăra care îmi livrase pizza. De data aceasta nu mai zâmbea. Ținea în mână o fotografie veche, îngălbenită.
„Margareta…”, a spus cu o voce joasă, dar hotărâtă. „Îți amintești de Adrian? Fratele meu? Știu că ce s-a întâmplat atunci nu a fost un accident. Știu că tu erai acolo.”
Simțeam cum mi se oprește respirația. Am încercat să vorbesc, dar nu am reușit să scot niciun sunet. Ea a lăsat fotografia pe masa din hol — o imagine cu mine la 20 de ani, zâmbind lângă Adrian, chiar în ziua dispariției lui.
„Adevărul iese întotdeauna la iveală,” a continuat ea. „Chiar și după cincizeci de ani. Iar acum… vreau dreptate.”
Ușa s-a închis în urma ei cu un sunet sec, lăsându-mă singură, cu cutia de pizza deschisă pe masă și cu mesajul scris în negru care îmi răsuna în minte.
Pentru prima oară după jumătate de secol, am înțeles că nu mai exista loc pentru fugă.
⸻
Notă de ficționalizare
Această poveste este o lucrare de ficțiune inspirată din teme narative. Personajele, numele și detaliile au fost modificate sau create în scopuri literare. Orice asemănare cu persoane reale sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare. Autorul și editorii nu garantează acuratețea faptelor prezentate și nu își asumă responsabilitatea pentru interpretările cititorilor. Textul este oferit ca operă ficțională, iar opiniile aparțin exclusiv personajelor.