Stăteam în pat cu o febră ridicată, aproape 39 de grade. Îmi dureau toate oasele, capul îmi bubuia și abia puteam să-mi deschid ochii. Îmi era greu chiar și să respir, iar în casă nu aveam niciun medicament. Cu ultimele puteri, l-am rugat pe soțul meu să meargă la farmacie.
— Du-te singură, mi-a aruncat el enervat. — De la o febră nu moare nimeni.
Am oftat și mi-am pus un prosop rece pe frunte. Nu aveam putere nici măcar să mă ridic din pat. Am încercat să rabd, sperând că febra va scădea de la sine.
Seara, soțul a intrat nervos în cameră:
— Ce, toată ziua ai stat și nu ai făcut mâncare?
— Am febră, abia mă pot mișca… i-am răspuns încet.
— Și ce dacă? Eu vin flămând de la muncă! Mama mea gătea și când era bolnavă. Voi, femeile din ziua de azi, sunteți prea alintate!
Cuvintele lui m-au durut mai tare decât febra. În acel moment, ceva s-a rupt în mine. Nu i-am mai răspuns. Am luat telefonul și, cu mâinile tremurânde, am sunat-o pe mama.
Când i-am auzit vocea, am izbucnit în plâns:
— Mamă, vino te rog… am febră mare și mă simt groaznic. Adu-mi niște medicamente și ia-mă de aici. Nu mai pot trăi așa.
Pe moment s-a făcut liniște la telefon, apoi mama a vorbit ferm:
— Ține-te tare, fată dragă. Vin imediat. Și să știi ceva: niciun bărbat nu are dreptul să te umilească atunci când ești bolnavă și neajutorată.
O jumătate de oră mai târziu, mama a intrat pe ușă. Avea în mână punga cu medicamente și privirea plină de hotărâre. M-a ajutat să mă ridic din pat și mi-a spus simplu:
— Hai cu mine.
În ziua aceea am luat decizia pe care o amânasem prea mult: am intentat divorț. Nu a fost ușor; au urmat luni de procese, lacrimi și nesiguranță. Dar mama a fost lângă mine la fiecare pas. Ea m-a sprijinit, m-a încurajat și mi-a reamintit în fiecare zi că merit respect și grijă, nu reproșuri și țipete.
Au trecut câțiva ani de atunci. Viața mea s-a schimbat complet. Am întâlnit un bărbat bun, care mă iubește și mă respectă. Un om care îmi aduce ceai cald când sunt răcită, care se interesează cum mă simt înainte să întrebe ce este la cină și care înțelege că parteneriatul înseamnă să fim doi, nu ca unul să fie servitorul celuilalt.
Astăzi privesc în urmă și știu că decizia de a pleca mi-a salvat viața și demnitatea. Am învățat că dragostea adevărată nu doare, nu jignește și nu umilește. Și că uneori, cel mai curajos gest pe care îl poți face este să spui: „Gata. Merit mai mult.”
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin exclusiv personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau editorului.
Parteneri
