Uneori am impresia că nu cresc doar un copil, ci doi: pe fiul nostru, Andrei, și pe soțul meu, Mihai.
Indiferent cât de nepotrivit se poartă Andrei, eu sunt cea care trebuie să intervină. Eu impun limitele, reduc timpul petrecut în fața ecranelor, stabilesc ora de culcare și insist ca temele să fie făcute înaintea jocurilor video. Iar după fiecare tentativă de disciplină, rămân cu eticheta de părinte „dur”.
În schimb, Mihai intră mereu în rolul salvatorului. Îl mângâie pe Andrei pe cap și spune cu o ușurință dezarmantă: „Lasă-l, e doar un copil. Nu fi atât de strictă.” De fiecare dată, îmi anulează autoritatea în fața propriului nostru fiu.
Andrei a înțeles repede cum funcționează lucrurile. Dacă eu spun „nu”, așteaptă până ajunge Mihai acasă, convins că va primi răspunsul pe care îl dorește. Și aproape întotdeauna îl primește.
Totul a culminat săptămâna trecută. Andrei a ridicat tonul la mine, a trântit uși și a refuzat orice responsabilitate. I-am aplicat o pedeapsă pentru tot weekendul. A fugit direct la Mihai, iar acesta, în loc să mă susțină, a privit spre mine și a spus liniștit:
„Exagerezi. E în regulă.”
În acel moment am simțit cum se rupe ceva în mine. Am fost cuprinsă de o senzație de trădare profundă, ca și cum întreaga responsabilitate a familiei ar fi fost lăsată doar pe umerii mei.
„În regulă?”, am strigat. „Copilul ne sfidează pe amândoi, iar tu consideri că totul este acceptabil?”
Andrei se uita la mine cu un zâmbet provocator, sigur pe protecția lui Mihai. Iar Mihai ridica din umeri, de parcă reacția mea ar fi fost exagerată.
M-am retras în dormitor, am luat o geantă și am început să pun haine în ea. Mihai a râs scurt.
„Serios? Pleci doar pentru că nu l-am certat pe Andrei?”
M-am oprit, l-am privit cu o calmă distanță și am spus:
„Nu plec din cauza unei pedepse. Plec pentru că m-ai obligat să fiu singură în rolul părintelui responsabil. M-ai transformat în dușmanul copilului nostru în timp ce tu ai ales să fii doar prietenul lui. Dacă asta îți dorești, rămâi în acest rol. Dar fără mine.”
Casa s-a umplut de o liniște tăioasă. Zâmbetul lui Andrei a dispărut, iar expresia lui Mihai s-a blocat.
Am închis geanta, am luat cheile și, înainte să ies, am spus:
„Îți las casa, Mihai. Și copilul. Să vedem cât timp vei mai putea fi eroul lui atunci când nu va mai exista cineva care să se ocupe de tot ce ține familia în echilibru.”
Am închis ușa în urma mea, iar sunetul ei a fost mai definitiv decât orice semnătură pe un document oficial.
În acel moment am înțeles un lucru esențial: nu am fost niciodată părintele dur. Am fost singurul părinte.
Notă: Acesta este un text de ficțiune creat în scop narativ. Orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare.