Soțul ei plecase la pescuit, iar vecinul venise „să împrumute un ciocan”
Alina căuta atent în cutia cu unelte, în care plutea mirosul de ulei de mașină și metal rece. Totul era ordonat, ca și cum Sorin ar fi fost încă acolo, cu privirea sa precisă și gesturile metodice.
— Aha, l-am găsit! — spuse ea, ridicând ciocanul cu un zâmbet scurt.
Când se întoarse, îl observă pe Mihai, vecinul, privind o fotografie de pe raft — poza de la nunta ei. El părea prins între amintiri, cu o expresie ciudat de melancolică.
— Frumoasă fotografie, zise încet. Dar tu… pari altfel acolo. Mai vie.
Cuvintele lui îi tăiară respirația pentru o clipă. Nu știa dacă să glumească, să se încrunte sau să tacă.
— Poate pentru că atunci aveam mai multe motive să zâmbesc, răspunse ea, fără să-și dea seama cât de sincer spusese.
Mihai o privi direct în ochi. În camera liniștită, singurul zgomot era ticăitul ceasului din bucătărie, care părea brusc apăsător, ca și cum timpul se oprise în loc.
— Sorin e plecat, nu? întrebă el aproape șoptit.
— Da, la pescuit. Se întoarce duminică.
El dădu ușor din cap și întinse mâna după ciocan. Degetele li se atinseseră o clipă, iar acel contact scurt o făcu să tresară. În atingerea aceea era o căldură pe care nu o mai simțise de mult.
Alina își retrase mâna repede, prefăcându-se că mai caută ceva prin cutie, dar inima îi bătea neregulat. Încerca să alunge gândurile care o tulburau, dar nu reușea.
— Mulțumesc, Alina. Promit că îl aduc înapoi întreg, zâmbi Mihai.
— Ține-l cât ai nevoie, spuse ea, evitându-i privirea.
Când ușa se închise, liniștea deveni apăsătoare. Apartamentul părea prea gol, iar cafeaua de pe masă — rece. În locul calmului se strecurase un fior ciudat, amestec de vinovăție și curiozitate.
În zilele următoare, Mihai găsi tot felul de pretexte să mai treacă pe la ea: un cui care nu voia să stea, un bec care pâlpâia. Glumea, râdea, iar ea îi răspundea cu zâmbete care deveneau tot mai fragile. Între ei se forma o tensiune tăcută, tot mai greu de ascuns.
Apoi, într-o seară, el s-a întors cu ciocanul în mână.
— Ți-am zis că îl aduc, nu? — spuse glumind.
Dar nu plecă imediat. Rămase în prag, cu o privire care o făcu să-și piardă cuvintele.
— Alina… știi că meriți mai mult, nu?
Ea îl privi nedumerită.
— Ce vrei să spui?
— Că Sorin nu e la pescuit. E la Pitești. Cu o femeie. Lucrez ca instalator la apartamentul ei… și azi i-am văzut împreună.
Aerul parcă se oprise.
— Ești sigur? — reuși ea să șoptească.
— Mi-aș dori să nu fiu. Dar da.
Tăcerea care a urmat a fost grea, aproape dureroasă. Alina s-a prăbușit pe scaun, cu lacrimile curgându-i tăcute. Lumea ei se rupea în bucăți. Mihai s-a apropiat încet și i-a pus mâna pe umăr. Nu spuse nimic. Doar stătea acolo, în tăcere, ca un om care știe ce înseamnă suferința.
Dimineața următoare, Alina a privit lung ciocanul de pe masă. Obiectul banal care îi schimbase viața. Cu el se dărâmase o minciună, dar se născuse un curaj nou.
A deschis fereastra, a inspirat aerul rece de toamnă și a zâmbit. Pentru prima dată după mult timp, zâmbetul ei era sincer.
Pentru că înțelesese: uneori, viața lovește ca un ciocan — brusc, dureros, dar necesar. Doar așa poți rupe lanțurile care te țin captiv și poți învăța, din nou, să respiri liber.
Această poveste este o lucrare de ficțiune inspirată din realitate. Personajele, numele și detaliile au fost modificate pentru a proteja identitatea reală și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este pur întâmplătoare.
Parteneri
