Rita rămase câteva clipe privind ecranul negru al telefonului. Aerul dimineții era curat, iar dinspre parc se auzeau râsete de copii. Pentru o clipă, liniștea aceea i s-a părut aproape ireală. „Așa arată pacea”, își spuse în gând, zâmbind ușor.
A lăsat cana pe măsuță și s-a rezemat de spătarul scaunului. În minte îi reveni imaginea femeii care fusese cu un an în urmă — epuizată, rănită, prinsă între un loc de muncă solicitant și un mariaj aflat în declin. Acum era diferită. Poate mai rece, dar mai sigură pe sine.
Telefonul vibra din nou. Pe ecran apăru un mesaj de la un număr necunoscut:
„Rita, te rog, putem vorbi? Ea plânge de două zile. N-a fost corect ce ai făcut.”
Rita oftă ușor. „Nu, nu putem.” Șterse mesajul și trecu telefonul pe modul silențios.
Luni dimineață, atmosfera de la birou era obișnuită: rapoarte, ședințe, tabele fără sfârșit. Nimeni nu bănuia că în spatele unei decizii de restructurare se ascundea o poveste personală. Nimeni, în afară de ea.
— Bună dimineața, doamnă directoare! — spuse secretara intrând cu o mapă. — Am primit un CV nou pentru postul din marketing. O candidată promițătoare, recomandată de universitate.
— Perfect. Trimite-l la mine, vreau să-l citesc, răspunse Rita.
Pe biroul ei, un alt dosar rămăsese deschis: cel al departamentului de personal. Pe ultima pagină, lângă numele „Inna Krasnova”, era notată o mențiune scrisă de mână: „contract încetat – fără preaviz, la cererea angajatei.”
„La cererea ei?”, gândi Rita, ușor surprinsă, ridicând o sprânceană. Închise dosarul fără alte reacții.
O săptămână mai târziu, primi un e-mail de la resurse umane:
„Bună ziua, Rita. Fosta angajată, Inna Krasnova, a solicitat o recomandare profesională. Aprobați?”
Rita privi câteva secunde mesajul. Putea răspunde oricum — neutru sau tăios. În cele din urmă, tastă scurt:
„Aprobat. Formulă standard.”
Trimise mesajul fără ezitare. Nu era nici revanșă, nici iertare, doar un gest normal, administrativ. Adevărul era că nu o mai atingea deloc. Viața își urma cursul, indiferent de numele Krasnova.
Într-o seară, când toți colegii plecaseră, Rita rămase singură în birou. Dincolo de geam, luminile orașului se reflectau în ferestre. Ținea în mână o cană de ceai și privea spre oamenii grăbiți care se întorceau acasă.
Ușa se deschise încet. Era Iulia, colega de la resurse umane.
— Rita, îmi cer scuze că te deranjez. Doar voiam să-ți spun că am auzit de Inna. Ea și soțul ei au părăsit orașul. Se pare că el a pierdut contractul la firmă și s-au mutat într-un loc mai mic.
Rita clipi o clipă, uimită de propria indiferență.
— Așa e viața, Iulia. Uneori plecăm, alteori învățăm.
— Probabil… — zâmbi colega, ieșind.
Câteva luni mai târziu, compania organiza o conferință internațională, iar Rita fusese invitată să prezinte rezultatele proiectului de restructurare. Într-o sală plină, în fața colegilor din diverse țări, a vorbit calm și sigur pe sine. Aplauzele de la final nu i s-au mai părut goale.
După prezentare, un bărbat de la o firmă parteneră s-a apropiat:
— Doamna Muromtseva? Felicitări, analiza dumneavoastră a fost excelentă. Ați accepta o cafea, să discutăm o posibilă colaborare?
Ea a zâmbit:
— Sigur, dar spuneți-mi Rita. „Doamna Muromtseva” e cineva dintr-un alt capitol.
— Atunci, Rita, a spus el, zâmbind.
Au continuat să se vadă. Nu era o poveste de dragoste clasică — Rita nu mai credea în basme — dar era o relație liniștită, onestă, fără jocuri.
Într-o duminică, trecând prin vechiul cartier unde locuise cu fostul soț, a oprit mașina. Blocul cu balcoane ruginite părea mai mic decât îl ținea minte. Într-un apartament, o femeie râdea alături de un copil. Rita a privit câteva clipe, apoi a zâmbit și a pornit motorul. Viața își urma drumul.
Seara, pe balconul noului apartament, a deschis laptopul pentru un raport, dar în loc să scrie cifre, a tastat altceva:
„Uneori, dreptatea nu face zgomot. Vine încet, se așază lângă tine și îți spune în șoaptă: vezi, totul s-a echilibrat singur.”
A închis laptopul și a privit cerul înstelat. Pentru prima dată după mult timp, nu mai simțea nici furie, nici gol, ci doar liniște. Iar acea liniște, știa bine, era adevărata ei formă de fericire.
Parteneri
