Andrei a urcat treaptă cu treaptă, simțind cum inima i se strânge. Atmosfera din jur îi părea nefirească. De obicei, Marina adormea devreme, însă în acea seară toate luminile erau aprinse. Când a atins clanța, ușa s-a deschis ușor — semn că nu fusese încuiată.
În interior, aerul mirosea a tămâie și cafea proaspăt făcută. Pe masa din sufragerie se afla un buchet de flori, alături de o scrisoare și de cheia apartamentului. Andrei a rămas nemișcat câteva clipe, apoi a desfăcut plicul cu mâinile tremurânde. Scrisul Marinei era ordonat și ferm.
„Andrei, am avut o săptămână întreagă să mă gândesc. Nu am vrut să te opresc și nici să te judec. Fiecare om are dreptul să greșească, dar și să înțeleagă ce a pierdut. Eu am înțeles: nu mai pot trăi așteptând să alegi între mine și altcineva. Nu-ți port ranchiună, vreau doar liniște. Ai să găsești totul la locul lui, doar că eu nu mai sunt acolo. Ai grijă de tine. Marina.”
Cuvintele au căzut greu peste el. A încercat să o sune, dar telefonul a rămas mut. A repetat apelul, fără niciun rezultat.
Citește și:
Pisica nu-l lăsa pe copil să doarmă noaptea. Când am aflat motivul comportamentului ei ciudat, am rămas pur și simplu îngroziți
Pisicile pot simți tristețea stăpânului. Ce se întâmplă în creierul lor când ne aud plângând
Andrei s-a prăbușit pe canapea, ținând scrisoarea în mână. În minte i-au revenit amintiri din viața lor împreună — serile în care râdeau uitându-se la filme, mesele calde pregătite de Marina, micile certuri urmate mereu de împăcări blânde. O lacrimă i-a coborât pe obraz. Abia atunci a realizat ce pierduse cu adevărat.
Dimineața, din reflex, s-a dus la birou. Colegii îl priveau în tăcere, surprinși de înfățișarea lui. Când a intrat în sala de conferințe, a văzut-o pe Valeria. Zâmbetul ei s-a estompat imediat.
— Ce s-a întâmplat? — a întrebat ea cu glas scăzut.
— A plecat — a răspuns el. — Marina a plecat.
Valeria a făcut un pas spre el, dar Andrei s-a retras. — Nu pot… — a murmurat. — Am greșit tot.
Între ei s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Femeia și-a luat geanta și a părăsit încăperea fără alte cuvinte, iar Andrei a rămas privind în gol.
În zilele care au urmat, a încercat zadarnic să o găsească. A sunat rude, prieteni, chiar și pe mama Marinei, dar nimeni nu știa unde se află. Dispăruse complet.
Într-o seară, după câteva pahare de vin, a mers la lacul unde obișnuiau să se plimbe împreună. Pe o bancă se afla o bătrână care hrănea porumbeii. S-a așezat lângă ea, cufundat în gânduri.
— Ai pierdut ceva, tinere? — l-a întrebat femeia.
— Pe cineva… — a răspuns el amar. — Și nu știu dacă o mai pot găsi.
— Oamenii nu se pierd, doar merg acolo unde sunt iubiți cum merită — i-a spus bătrâna.
Andrei a rămas privind apa liniștită, simțind că avea dreptate.
Timpul a trecut. După câteva luni, a vândut apartamentul și s-a mutat la țară. A început o viață nouă: a reparat o casă veche, a plantat flori, a gătit, a scris.
Într-o zi, în cutia poștală a găsit o vedere din Cluj. Pe spate, recunoscuse scrisul Marinei:
„Sper că ai găsit liniștea pe care o căutai. Eu am găsit-o pe a mea. Marina.”
Pentru prima dată după mult timp, Andrei a zâmbit. A privit cerul senin și a înțeles că uneori, pentru a nu pierde totul, trebuie mai întâi să renunți la ceea ce credeai că îți aparține.
Din acea zi, a făcut o promisiune simplă: să nu mai mintă niciodată — nici pe ceilalți, nici pe sine.
Această poveste este inspirată din evenimente reale, însă a fost adaptată în scopuri literare. Numele, personajele și detaliile au fost modificate pentru a proteja identitatea celor implicați și pentru a susține firul narativ. Orice asemănare cu persoane sau fapte concrete este pur întâmplătoare. Autorul și editorul nu își asumă răspunderea pentru interpretările cititorilor; textul este oferit ca operă de ficțiune, iar opiniile exprimate aparțin exclusiv personajelor.
Parteneri
