Dimineața abia se lumina când telefonul dispeceratului a sunat brusc. La capătul firului, o femeie vorbea cu glas tremurat, încercând să explice un lucru pe care nici ea nu îl înțelegea complet.
„În canapeaua noastră… ceva se mișcă”, a reușit să spună.
„Zgârie… și scoate sunete. Am crezut că e un animal afară, dar vine chiar din interiorul canapelei!”
Tulburarea din vocea ei l-a făcut pe operator să trimită imediat un echipaj. Alături de polițist, a fost chemat și un câine de serviciu, însoțit de dresorul său. Era clar că apelul nu putea fi ignorat.
Când au ajuns în casă, în sufragerie îi așteptau cei doi soți. Bărbatul, aflat într-un scaun cu rotile, ținea mâna soției sale, care părea la un pas de panică. O tăcere apăsătoare umplea camera.
Câinele s-a oprit brusc în fața canapelei. Blana i s-a zbârlit, corpul i s-a încordat și, într-o clipă, a început să mârâie profund. Apoi, ca un arc eliberat, s-a aruncat spre tapițerie, lătrând furios.
„Este ceva acolo”, a spus polițistul, simțind tensiunea crescând. „Și nu pare deloc ceva mic.”
Animalul zgâria cu labele, încercând parcă să pătrundă în interior. Polițistul a scos un cuțit și a început să taie cu grijă partea laterală a canapelei. Primele clipe au dezvăluit doar vată îmbâcsită și praf.
Apoi s-a auzit un țipăt scurt, ascuțit.
Femeia s-a retras cu un strigăt înăbușit.
Din deschizătură, ca o avalanșă vie, au început să iasă mai multe corpuri gri. Șobolani mari, cu ochii sclipind în lumină, s-au strecurat pe podea, fugind în toate direcțiile. Câinele a pornit instantaneu după ei, lătrând cu furie.
Dar adevărata grozăvie abia începea.
Pe măsură ce polițistul lărgea tăietura, întreaga structură a canapelei dezvăluia un cuib imens. În spațiile ascunse trăia o colonie întreagă: zeci de șobolani, inclusiv pui abia născuți, adunați în aglomerări de corpuri gri care se mișcau și scânceau.
Bărbatul din scaunul cu rotile s-a albit la față.
„Cum au ajuns acolo?”, a întrebat, incapabil să creadă ce vede.
Câinele continua să latre, dar ofițerul l-a tras înapoi. Chiar și pentru el, un veter al intervențiilor, scena era uluitoare. Canapeaua în care familia își petrecuse ani de seri liniștite se transformase într-un cuib viu, ascuns doar de un strat de material.
Femeia a clătinat din cap, cu mâinile tremurând.
„Am stat… pe asta!?”
Polițistul a dat din cap grav.
„Da. Dar o să rezolvăm situația. Nu vor mai rămâne în casa dumneavoastră.”
În acel moment, cuplul a înțeles că zgomotele ciudate pe care le auzeau de săptămâni nu fuseseră deloc o iluzie.
Adevărul fusese mereu chiar sub ei — ascuns în canapea.
Parteneri
