Tăcerea s-a lăsat peste salon ca un văl greu. Nimeni nu mai îndrăznea să spună nimic.
Doamna Margareta și-a îndreptat spatele, afișând un zâmbet rigid, și a făcut un pas înainte.
— Probabil vorbiți despre… nora mea. Este obosită. Se retrăsese să se odihnească.
Alexandru Valmonte a privit-o îndelung. O secundă prea mult. Destul cât să-i înghețe sângele în vine.
— Nu, Elena nu se retrage niciodată când cineva are nevoie de ea — a spus calm. — O cunosc mai bine decât credeți.
S-a întors spre un ospătar.
— Du-mă la bucătărie.
Un freamăt neliniștit a străbătut invitații. Ușa s-a deschis.
Înăuntru, Elena stătea lângă chiuvetă. Șorțul îi era pătat, mâinile aspre, roșii de la detergent. Când a ridicat privirea și l-a văzut, a rămas nemișcată.
Alexandru s-a apropiat încet. A privit-o preț de o clipă. Apoi, în fața tuturor… a îngenuncheat.
— Prințesa mea — a spus, cu vocea frântă.
Farfuria i-a alunecat Elenei din mână și s-a spart pe podea.
— Tată… — a șoptit ea.
Doamna Margareta a simțit cum i se înmoaie genunchii.
Alexandru s-a ridicat și s-a întors spre salon.
— Permiteți-mi să v-o prezint pe Elena Valmonte. Moștenitoarea familiei noastre. Femeia care a ales, din proprie voință, o viață modestă, departe de avere și influență.
Privirea lui s-a oprit asupra Margaretei.
— Iar voi ați tratat-o ca pe o servitoare.
Un tânăr avocat a pășit în față și i-a întins un dosar.
— Începând de mâine — a spus Alexandru, pe un ton rece — toate contractele companiei dumneavoastră sunt suspendate. Casa, terenurile, conturile… totul era susținut de Valmonte Royal Holdings.
Margareta s-a prăbușit pe un scaun.
— Elena nu a spus nimic — a continuat el. — Pentru că a fost crescută cu demnitate. Dar tăcerea ei se încheie aici.
Elena și-a desprins șorțul cu un gest calm. A pășit înainte, dreaptă, și i-a întâlnit privirea Margaretei.
— Nu mai sunt slujnica nimănui.
În acea seară, invitații au plecat mai devreme decât plănuiseră. Puterea își schimbase stăpânul.
Iar Elena… a ieșit din bucătărie pentru ultima oară.