Totul a început într-o după-amiază obișnuită, când eram la bibliotecă, pregătindu-mă pentru un examen. Telefonul a vibrat, iar numele tatălui meu a apărut pe ecran. Vocea lui era tensionată, aproape nerăbdătoare, și m-a rugat să vin acasă imediat.
Când am ajuns, am găsit-o pe Mariana, mama mea vitregă, așezată pe canapea lângă fiul ei, Tudor. El tocmai tocmai eșuase încă o dată. Cheltuise până la ultimul leu banii pe care tata i-i dăduse pentru o presupusă „afacere” în Florida. Tudor avea 35 de ani, dar se comporta de parcă ar fi rămas blocat la 20—petreceri, promisiuni fără acoperire și aceeași eternă lipsă de responsabilitate. Eu, la 18 ani, eram exact opusul.
În acea zi, tata a făcut un anunț care mi-a tăiat respirația. Tudor urma să se mute cu noi. Deoarece camera lui fusese transformată în biroul Marianei, tata a spus fără ezitare că cea mai logică soluție era ca Tudor să preia camera mea.
Am rămas fără cuvinte. Am întrebat unde urma să stau eu, cu o voce care abia mi se mai auzea. Tata a ridicat din mână, de parcă nu era mare lucru. A spus că pot sta la cămin, că mă voi descurca, că Tudor are nevoie de stabilitate în momentul acela. Într-o clipă, tot ce era al meu fusese luat și oferit altcuiva, fără niciun regret.
Mi-am împachetat lucrurile în liniște, în timp ce lacrimile îmi alunecau pe obraji. Nici tata, nici Mariana, nici măcar Tudor nu m-au ajutat. El s-a limitat să-mi arunce un zâmbet batjocoritor și un „Mult noroc acolo, copile”.
M-am mutat într-o cameră strâmtă de cămin, jonglând între cursuri și un job part-time, încercând să mă țin pe linia de plutire. A fost greu, dar am refuzat să mă las dărâmată.
Apoi, într-o seară, telefonul a sunat. Era Mariana. Vocea ei era atât de disperată încât am simțit instinctiv că ceva rău se întâmplase. M-a implorat să vin acasă imediat.
Când am intrat, livingul era un haos total. Cutii de pizza peste tot, sticle goale, muzică dată la maximum, iar Tudor zăcea pe canapea, abia conștient. Mariana plângea lângă el, încercând să-l trezească. Tata a apărut din bucătărie cu fața palidă și ochii pierduți. Mi-a spus că Tudor investise banii rămași în contul comun într-o nouă „afacere”, și că cei zece mii de euro dispăruseră. Mai grav, începuseră să-i caute niște oameni periculoși.
Exact atunci, telefonul fix a sunat. Vocea de la capătul firului a fost rece și amenințătoare. Aveau 48 de ore să returneze banii, altfel urma să fie prea târziu.
Nimeni nu mai spunea nimic. Șocul înghețase fiecare gest. M-am uitat spre tata, care părea îmbătrânit peste noapte, și i-am spus liniștită că acum vede consecințele alegerilor lui. În timp ce mă pregăteam să plec, Mariana a strigat după mine să nu îi las singuri.
M-am întors pentru o clipă și i-am privit pe toți trei. Tudor, inconștient. Mariana, copleșită de panică. Tata, dărâmat de propriile decizii. Am spus doar atât: eu am avut nevoie de voi atunci când m-ați dat afară, și m-ați ignorat. Acum, fiecare suportă urmările.
Am închis ușa în urma mea și am mers înainte, simțind pentru prima oară în multe luni că drumul meu nu mai depinde de nimeni. Nu mai eram fata care plecase plângând cu valiza în mână. Eram tânăra care își construia singură viitorul și care învățase, poate prea devreme, că sângele nu înseamnă întotdeauna familie.
Și pentru prima dată, viitorul chiar părea al meu.