Cuvintele Catalinei au lovit-o pe Sofia ca o rană deschisă.
— „Mateo nu este cine crezi. Nu a fost niciodată un cerșetor. Este fiul unui nobil care a fugit de rușine.”
În clipa aceea, Sofia simți că lumea ei, deja fragilă, se răstoarnă. Cum putea fi adevărat? Mateo, bărbatul cu suflet blând care îi șoptea despre stele, să fi ascuns un asemenea trecut? Încercă să o rețină pe Catalina, dar aceasta râse disprețuitor și plecă, lăsând în urmă doar necunoscut și teamă.
Seara, tăcerea Sofiei era mai grea decât oboseala zilei. Mateo îi vorbea ca de obicei, cu glas cald, însă ea asculta fiecare nuanță, încercând să simtă un adevăr ascuns printre cuvinte. În cele din urmă, vocea ei tremurată rupse liniștea:
— „Mateo, spune-mi sincer… cine ești cu adevărat?”
Pentru o clipă, nici vântul nu mai mișcă perdeaua. Mateo își lăsă brațele în jos și răspunse atât de încet, încât părea că se teme de propriile cuvinte:
— „Nu am trăit mereu în sărăcie. M-am născut într-o familie înstărită din Sevilla. Tatăl meu era un om puternic, dar necruțător. Când am refuzat să urmez drumul pe care îl voia pentru mine, m-a izgonit. Am preferat să trăiesc printre oamenii simpli, chiar dacă asta însemna să cer milă. Dar în fața ta nu am mințit niciodată: acum sunt doar un bărbat… care te iubește.”
Pentru Sofia, cuvântul „iubire” fusese mereu un vis îndepărtat. Acum îi curgea pe obraji sub formă de lacrimi.
Zilele ce au urmat au adus zvonul în sat, iar oamenii care înainte îl disprețuiau pe Mateo începeau să-l privească altfel. Unii cu admirație, alții cu invidie. Catalina însă nu renunță. Încercă să-l convingă să se întoarcă în Sevilla, promițându-i bogății și un loc lângă tatăl lor.
Dar Mateo refuză cu o siguranță care nu lăsa loc îndoielii:
— „Nu mă mai întorc acolo. Am descoperit ceva mai prețios decât averea tatălui nostru. Am găsit lumină… în sufletul Sofiei.”
Sofia, deși lipsită de vedere, descoperea o lume nouă. Cu sprijinul lui Mateo, învăță să împletească coșuri, să cânte la un mic instrument și să muncească pentru traiul ei. Nu mai era fata disprețuită, ascunsă, ci o femeie demnă și respectată.
Într-o dimineață senină, Mateo o conduse pe o colină de unde se auzea cântecul păsărilor.
— „Aici vreau să-ți promit ceva, Sofia. Nimeni nu te va mai face vreodată să te simți nevrednică. Pentru mine, ai fost întotdeauna lumina pe care am căutat-o.”
Sofia îi atinse chipul cu mâinile tremurânde. Nu-i vedea trăsăturile, dar îi cunoștea fiecare expresie prin inimă.
— „Și eu am fost oarbă, Mateo… nu doar cu ochii. Tu m-ai învățat să văd din nou.”
Comunitatea, mișcată de povestea lor, îi ajută să ridice o casă adevărată. Curând, Sofia deveni un simbol al curajului, iar oamenii vorbeau cu admirație despre tânăra care transformase durerea în putere.
Așa s-a născut povestea lor—nu din bogăție sau statut, ci din două suflete care au îndrăznit să se găsească.
O poveste care avea să rămână mult timp în amintirea oamenilor din Andaluzia.
Parteneri
