Trăiesc într-o mică fermă, același loc în care am copilărit. Fiul meu, Nicu, este foarte atașat de pârâul care curge la marginea proprietății noastre, un loc unde, de generații întregi, copiii din sat au învățat să înoate. A fost dintotdeauna un spațiu folosit liber de întreaga comunitate.
Lucrurile s-au schimbat după ce vechea gospodărie a familiei Petrescu a fost cumpărată de niște oameni veniți din oraș. Într-o după-amiază, în timp ce Nicu se juca în apă, a apărut o femeie îmbrăcată în echipament sport scump, urmată de fiica ei, care părea tăcută și retrasă. Am zâmbit, așteptând să se prezinte, însă reacția ei a fost cu totul alta.
Mi-a cerut pe un ton dur să-mi scot copilul de pe terenul ei. Am rămas surprins și i-am explicat că pârâul fusese folosit de toată lumea dintotdeauna, dar m-a întrerupt imediat, spunând că nu mai este cazul și că nu vrea să fie trasă la răspundere dacă cineva ar păți ceva.
M-am simțit umilit și l-am chemat pe Nicu la mal. Mai târziu, prietenul meu Călin, care lucrează ca inspector de urbanism, mi-a confirmat ceea ce bănuiam deja: din punct de vedere legal, acea porțiune a pârâului se afla într-adevăr pe proprietatea ei.
A doua zi, câțiva vecini și cu mine am încercat să discutăm cu ea. Am aflat că o cheamă Adriana. Vorbea cu entuziasm despre planurile ei de a începe o afacere cu miere „sălbatică” și microplante, deși era evident că nu avea experiență în agricultură. Când Călin i-a propus o soluție amiabilă, sugerând semnarea unei declarații prin care comunitatea își asuma responsabilitatea pentru pârâu, Adriana a refuzat categoric, afirmând că are avocați și nu este dispusă să negocieze.
Tatăl meu i-a spus calm că există o diferență între a fi proprietar al unui teren și a face parte dintr-un loc. Fără să mai spună nimic, Adriana a plecat, trântind ușa. Până a doua zi dimineață, stâlpii unui gard apăruseră deja de-a lungul pârâului.
În acea seară, Nicu mi-a spus că se jucase cu fiica Adrianei, pe nume Sofia. Mi-a spus că este o fetiță drăguță, diferită de mama ei, dar foarte singură. I-am cerut să păstreze distanța, deși în interior mă durea. Îmi doream pentru el copilăria liberă pe care o trăisem eu, însă simțeam că nu pot schimba situația.
După o săptămână, gardul era complet, o linie rece și inestetică trasată prin peisaj. Într-o dimineață, stăteam pe verandă și îmi beam cafeaua când cineva a bătut cu putere în ușă. Am deschis și am găsit-o pe Adriana, foarte palidă, tremurând și plângând necontrolat. Abia a reușit să rostească câteva cuvinte.
Am tras-o înăuntru ca să se liniștească. Era vizibil în stare de șoc. Mi-a spus că Sofia dispăruse, că o căutase peste tot, în casă și în curte, și că se temea că fetița ar fi trecut de gard.
Am simțit cum mi se oprește respirația. Gândul m-a dus imediat la pârâu. Am fugit amândoi într-acolo, strigând numele Sofiei și al lui Nicu. Pe mal, i-am văzut pe cei doi copii, uzi leoarcă, stând unul lângă altul și ținându-se de mână.
Sofia plângea, iar Nicu încerca să o calmeze. Am aflat că încercase să traverseze pârâul, alunecase și căzuse, iar Nicu reușise să o scoată la timp din apă. Adriana a alergat spre fiica ei și a cuprins-o în brațe, izbucnind din nou în lacrimi, de data aceasta de ușurare.
Printre suspine, și-a cerut scuze pentru tot ce se întâmplase. A recunoscut că a crezut că banii și avocații o vor proteja, dar că, de fapt, ridicase un zid între ea și singurii oameni care ar fi ajutat-o fără ezitare.
Tatăl meu, care ajunsese și el între timp, i-a repetat calm că nu este suficient să deții un loc, ci trebuie să aparții de el. Adriana a înțeles în cele din urmă.
A doua zi, a chemat muncitori să demonteze gardul. În locul lui, a fost instalată o bancă de lemn pe malul pârâului, iar accesul a fost redeschis pentru toți copiii satului. Treptat, pârâul și-a recăpătat atmosfera de odinioară, iar Adriana a început, la rândul ei, să devină parte din comunitate.
Notă: Acest text este o povestire cu caracter narativ, bazată pe o experiență personală, și are scop exclusiv informativ și ilustrativ, fără a oferi recomandări legale sau sociale.