Mă numesc Ileana, am 56 de ani și trăiesc în Italia de exact unsprezece ani. Am plecat din România alungată de lipsuri și de griji, dintr-o viață în care sărăcia financiară era o constantă.
După mai bine de un deceniu de muncă aici, pot spune că problemele materiale care mă apăsau atunci au fost rezolvate. Nu mai sunt femeia fără bani care a plecat cu frică și speranță. Am un salariu decent, suficient pentru un trai sigur. Și totuși, nu pot spune că am scăpat de sărăcie. Doar că acum e una diferită.
Astăzi sunt săracă la suflet.
Copiii mei au crescut fără mine. Am doi băieți, oameni mari acum, fiecare cu familia și drumul lui. Nu mai au nevoie de ajutorul meu. Soțul meu, obișnuit ca banii să vină lună de lună fără efort din partea lui, și-a construit între timp o viață paralelă, una în care eu nu mai am loc. Când vin acasă în concediu, ceea ce mai împărțim este doar spațiul aceleiași case, nu și viața.
Am îmbătrânit departe de locul meu. Am obosit muncind pentru un „acasă” care nu mai e al meu cu adevărat. Anii petrecuți în Italia au fost cei mai grei din viața mea. I-am dus pentru copii. Am suportat tot: nopți nedormite, muncă istovitoare, mese care uneori erau puține, alteori suficiente, dar fără gust. Zilele se scurg identic, una după alta, fără repere.
Copiii sunt pe picioarele lor. Nu mai depind de mine. Soțul, deși încă așteaptă bani pentru întreținerea casei, trăiește deja într-o altă realitate. Eu am rămas suspendată între ce a fost și ce este.
M-am gândit de multe ori să mă întorc definitiv în România. Dar la vârsta mea nu pot lua pensie, iar șansele de a mă angaja sunt aproape inexistente. Cum m-aș întreține? Ce aș face? Așa că rămân aici și continui să muncesc atât cât voi mai putea. Iar apoi… nu știu.
Trăiesc între un trecut plin de griji pentru copii și frica de a nu eșua ca mamă, și un prezent în care nu mă mai recunosc. Sunt singură, obosită, rătăcită. Ce a însemnat Italia pentru mine?
A însemnat salvarea viitorului copiilor mei.
Și pierderea echilibrului meu interior.
Ileana, 56 de ani
⸻
Nota redacției:
În România, după vârsta de 45 de ani, mulți oameni ajung să se simtă inutili din punct de vedere social. Exodul românilor continuă să crească, iar cei care aleg să plece sunt mult mai numeroși decât cei care reușesc sau își doresc să se întoarcă. Unii nu mai pot reveni. Se simt dezrădăcinați și trăiesc printre străini, purtând una dintre cele mai grele poveri: dorul.
Dorul de casă, de copii, de soț, de familie, de viața lăsată în urmă.
Femeile, mai ales, resimt această ruptură profund. Poartă grija celor de acasă, simt responsabilitatea pe umerii lor și trăiesc prinse între două lumi. Se produce o pierdere care nu mai poate fi recuperată. Frământările, tensiunile, micile bucurii și marile frici sunt trăite în singurătate.
Banii se câștigă, dar, în timp, omul se pierde. Dorul macină din interior. Regretele și reproșurile față de sine sapă adânc, distrugând sufletul lent, devastator. Prețul este enorm.
Și totuși, multe femei — în fața cărora ne înclinăm — au ales să-l plătească.