Într-o dimineață rece de toamnă, când cerul era acoperit de pâcla groasă a fumului ieșit din hornuri, bunica se apuca de meșteșugit săpunul de casă. Era o zi așteptată în fiecare an, când toată familia se aduna în curte, în jurul cazanului cel mare, iar mirosul de leșie și untură se împletea cu aerul rece de afară.
Bunicul pregătea lemnele, așezându-le cu grijă sub pirostrii, în timp ce bunica aducea gălețile pline cu leșie, strecurată printr-o pânză veche, după ce cenușa albă de fag fusese lăsată la scurs ore întregi. Leșia era sufletul săpunului, spunea ea, și doar cenușa curată dădea un săpun bun, care nu ardea pielea.
Într-un ceaun negru, vechi de zeci de ani, bunica turna untura topită, adunată peste an din porcii tăiați la Ignat. Amesteca încet cu o lingură de lemn lungă, în timp ce leșia curgea în fir subțire, iar mâinile ei muncite știau exact cât să adauge, fără să aibă nevoie de măsurători. Totul era făcut din ochi, din simțire, așa cum învățase de la mama ei, și cum mama ei învățase de la bunica ei.
Pe măsură ce săpunul începea să prindă formă, bunica turna câteva picături de ulei de lavandă, așa, de drag, ca să prindă miros frumos. Uneori, când avea chef, adăuga și o mână de plante uscate – mușețel pentru pielea fină, mentă pentru prospețime, dar cel mai des îl lăsa simplu, cum îl făcuseră strămoșii.
Focul ardea domol, lemnele trosneau ușor, iar bunicul mesteca încet în ceaun, cu mișcări largi, ca și cum ar fi spus o rugăciune. Săpunul trebuia lăsat să fiarbă ore bune, până când se lega bine și începea să se despartă de marginea cazanului. Atunci, bunica știa că e gata.
Turna amestecul fierbinte în tăvi mari de lemn, nivelându-l cu grijă, apoi îl lăsa la răcit până a doua zi. Când dimineața soarele răzbătea prin geamul mic al bucătăriei de vară, săpunul era gata de tăiat. Cu un cuțit mare, bunicul trasa linii drepte, formând bucăți egale, pe care le lăsau apoi la uscat săptămâni întregi, până când prindeau tăria necesară.
Într-un colț al odăii, pe un raft din lemn, stăteau aliniate frumos bucățile de săpun, gata să spele rufe, vase și chiar mâinile crăpate de muncă ale bunicului. Nu avea miros dulceag ca săpunurile de astăzi, dar era aspru și cinstit, așa cum erau și oamenii care îl făceau.
Așa se făcea săpunul la bunici, cu răbdare, cu simțire și cu dragoste pentru lucrurile trainice. Iar acum, de fiecare dată când simt mirosul acela ușor înțepător, parcă aud din nou lemnele trosnind și văd mâinile bunicii amestecând încet în ceaunul cel negru, plin de poveste.
Ingrediente pentru rețeta tradițională de săpun cu mentă și lavandă:
Se foloseau 25 de kilograme de untură, adunată din bucăți râncede sau slănină, 6 kilograme de sodă caustică sub formă de fulgi și 25 de linguri de sare grunjoasă. La acestea se adăuga apă de ploaie – de preferat – aproximativ 25 de litri, adică două găleți și jumătate, plus două pumni de lavandă uscată și mentă, atât verde cât și uscată.
Untura se cântărea și se punea la topit în cazan, la foc moderat. Peste ea se turna o găleată și jumătate de apă de ploaie, iar apoi, cu grijă și protecție la ochi și mâini, se adăuga soda caustică. Amestecul se mesteca lent, până la diluarea completă a sodei, și apoi se lăsa la fiert câteva ore, fără grabă.
Când amestecul începea să bolborosească, se adăuga menta tocată, lavanda și alte plante aromatice. Se mai lăsa la fiert circa 30 de minute, apoi se adăuga restul de apă rece, ceea ce prelungea procesul de fierbere. Din când în când, se amesteca și se curățau pereții cazanului.
Când săpunul era gata, se turna în forme speciale – unele în formă de trandafir, altele în tăvi căptușite cu folie de aluminiu și hârtie de copt. În câteva ore, săpunul turnat în forme se întărea. Cel rămas în cazan necesita 24 până la 48 de ore pentru a fi gata de tăiat și uscat.
După aproximativ două săptămâni de uscare, săpunul devenea utilizabil. Era testat chiar în acea etapă – dacă făcea clăbuci și curăța bine, înseamna că rețeta fusese un succes.
O altă rețetă, la fel de veche, folosea 8 kilograme de grăsime, 2 kilograme de sodă caustică cu concentrație de 90%, 8 linguri de sare, 300 de grame de detergent și 10 litri de apă. După o oră de fiert, se adăugau alți 10 litri de apă rece, apoi compoziția se lăsa la răcit timp de 12 ore. Săpunul obținut era tăiat, pus la uscat la umbră și putea fi folosit după o lună.
Aceste rețete, deși poate uitate de mulți, sunt dovezi ale unui meșteșug transmis din generație în generație, care îmbină utilul cu tradiția și respectul pentru lucrul bine făcut. Chiar dacă trăim alte vremuri, în care totul se cumpără rapid, există o frumusețe aparte în a prepara ceva cu mâinile tale, din ingrediente simple și cu suflet.
Parteneri
