Rugămintea stranie a pacientului: „Murphy” — dar nimeni nu știa cine sau ce era

Nu credeam că o să apuce dimineața.

Oxigenul lui era foarte jos. Tusea nu-i mai dădea pace. Asistentele ne tot spuneau să păstrăm liniștea, dar el șoptea același cuvânt, din nou și din nou:

— Murphy… Murphy…

Am crezut că e fiul lui. Sau vreun camarad din armată. M-am apropiat și l-am întrebat cine e Murphy. A deschis ochii și a zis:

— Băiatul meu bun. Îmi lipsește băiatul meu bun.

Am sunat-o pe fiica lui. Venea din alt județ. Am întrebat-o: „Murphy e un câine?”

S-a lăsat o tăcere.

— Golden Retriever. Are treisprezece ani. L-am lăsat la fratele meu cât tata e în spital.

După câteva telefoane și niște rugăminți, asistenta-șefă a mișcat lucrurile. Și, după câteva ore, lăbuțele lui Murphy au intrat în salon.

Când l-a văzut, parcă nimic altceva nu mai conta. Murphy s-a urcat pe pat, i-a dat din coadă și și-a pus capul pe pieptul lui.

Walter a deschis ochii.

— Murphy… ai găsit-o?

Toți am rămas pe gânduri. Fiica lui m-a privit și mi-a șoptit: „Cine e ea?”

Murphy n-a zis nimic, doar i-a lins mâna și s-a lipit de el. Dar Walter părea mai viu ca oricând. A respirat mai liniștit. Și-a înfipt degetele în blana câinelui.

— El a găsit-o o dată, a zis Walter. În zăpadă. Când nimeni nu mă credea.

La început am zis că delirează. Morfina, poate. Dar felul în care a zis-o… mi-a rămas în minte.

În următoarele zile, s-a întremat. Nu destul cât să plece acasă, dar destul cât să mănânce, să povestească. Murphy n-a plecat de lângă el. Dormea lângă pat, tresărea la fiecare sunet.

Într-a treia zi, Walter m-a chemat:

— Ai un minut?

M-am așezat.

— Crezi că un câine poate salva o viață?

Am zâmbit:

— Cred că văd una chiar aici.

— Murphy n-a salvat viața mea. El a salvat-o pe a ei.

— Pe soția dumneavoastră?

— Nu. Pe vecina. Lizzie. Acum vreo doisprezece ani.

Mi-a povestit totul, cu voce joasă. O fată de șaisprezece ani, cu o viață grea. Venea uneori să-l ajute cu câinele. Îi zicea „domnul W.”. Apoi, într-o zi, a dispărut.

Toți ziceau că a fugit cu un băiat. Poliția, mama ei, toți. Dar Walter știa că nu era așa. Așa că în fiecare dimineață ieșea cu Murphy și o căuta. Pădure, carieră, marginea orașului.

Și într-o zi, Murphy s-a oprit. A lătrat scurt. Iar Walter a văzut-o. Era prinsă între mărăcini. Într-un șanț. Înghețată. Dar vie.

— Tatăl ei vitreg o fugărise. A lovit-o și a lăsat-o acolo. Dar Murphy… a găsit-o.

A stat la Walter o vreme. Apoi au dat-o în plasament. Mai târziu, s-au pierdut din vedere.

— Cred că el încă o caută, spunea Walter. La fiecare plimbare, la fiecare străin. Poate încă mai speră.

Am spus povestea unei colege. Ea a găsit un articol vechi: o fată salvată de un câine. Poză: ea plângea, în pătură. Walter zâmbea în spate.

Am postat povestea anonim, pe câteva grupuri. Trei zile mai târziu, am primit un mesaj:

„Mă numeam Lizzie. Cred că vorbești despre mine.”

Când a venit la spital, era alt om. Mai sigură pe ea, cu fetița de cinci ani în brațe. A intrat în salon și a zis:

— Domnul W?

El a zâmbit.

— M-ai găsit, i-a zis lui Murphy. Chiar m-ai găsit.

Au vorbit ore întregi. Lizzie — acum Elena — mi-a spus despre bursa ei, despre cum a devenit profesoară de muzică. Despre cum nu ar fi fost acolo fără Walter.

— Nu eu, a zis el. Murphy.

Au urmat săptămâni bune. Walter se simțea mai bine. Povestea, râdea, trăia. Elena venea des. Uneori singură, alteori cu fetița.

Și într-o zi i-a adus niște hârtii.

— Domnule W, ați fost familia mea. Aș vrea să am grijă de dumneavoastră.

El a protestat. Dar a lăcrimat.

Cu timpul, Walter s-a mutat într-o căsuță în spatele Elenei. Avea grijă de el. Asistenta venea mai rar.

Iar Murphy?

Avea din nou curte. Soare. Fetița Elenei îl pieptăna și-i citea povești. Era din nou băiatul bun.

Walter a mai trăit un an și jumătate. În liniște. Iubit.

Când a murit, Murphy n-a plecat de lângă el.

La înmormântare, Elena a spus:

— Walter nu m-a salvat. A crezut în mine. Iar Murphy… m-a găsit. De două ori.