Povestea românului plecat în străinătate – între dorul de casă și adaptarea la o nouă viață
Ajungi într-o țară străină, reușești să te angajezi și muncești cu seriozitate. Strângi ceva bani, însă realizezi că a trecut deja un an de când nu ți-ai mai văzut familia.
Te gândești că nu poți continua așa. Ai economisit suficient cât să închiriezi un apartament mai spațios și decizi să-i aduci și pe cei dragi lângă tine, pentru a nu mai trăi despărțiți până îți vei împlini planurile.
Îi aduci, copilul începe școala, iar soția ta învață limba țării gazdă din ce în ce mai bine. Familia ta aproape că s-a integrat complet. Copilul, obișnuit cu mâncarea de la școală, nu mai este atât de încântat de ciorba pregătită de mama lui, pentru că gusturile s-au schimbat.
Când cineva din familie se îmbolnăvește, mergeți imediat la cel mai apropiat spital, unde primiți atenție și îngrijire de calitate. În privința școlii, nu există griji – nimeni nu strânge „fondul clasei”, iar totul pare mai simplu și mai organizat.
Timpul trece, și după trei ani de muncă și adaptare, simți nevoia unei vacanțe. Vrei să-ți revezi părinții, de care îți este dor. Îți iei familia, urci în mașina cu numere de înmatriculare din țara în care locuiești și pornești la drum, către locul în care te-ai născut.
La trecerea graniței, te cuprinde brusc sentimentul de „acasă”. Îți sar în ochi imaginile familiare – căruțele de pe drumuri, gropile din asfalt, vameșul care te privește cu răceală, copiii care cerșesc pe marginea șoselei. Cu toate acestea, treci peste, pentru că aici este locul tău de origine.
Parcurgi sutele de kilometri până la casa părinților, drum care îți pare la fel de lung ca miile de kilometri străbătuți până la graniță. Nu contează – ești acasă și te simți minunat. Îți îmbrățișezi părinții, îi săruți și trăiești emoția revederii, un moment firesc și profund.
Totuși, după doar câteva zile, copilul tău începe să se plictisească și întreabă când plecați înapoi. Soția se simte neliniștită, parcă nu-și mai găsește locul. Vecinul nu-ți zâmbește când te întâlnește, iar dacă te lovești din greșeală de cineva pe stradă, nu primești nicio scuză. La ghișeul unde îți reînnoiești pașaportul, ești repezit și trimis la coadă, iar vânzătoarea de la magazinul din colț te tratează cu indiferență.
Atunci, îți spui că vei pleca din nou și că, până te vei întoarce, poate se va schimba ceva în mentalitatea oamenilor, pe care tu, între timp, ai reușit să o transformi în tine însuți.
Înapoi în străinătate, le povestești colegilor cât de frumoasă a fost vizita acasă. Iar seara, îi spui soției de ce este bine să faceți un împrumut la bancă, pentru a avea propria voastră locuință în acea țară „străină”, care între timp a devenit noul vostru cămin.
Trec anii. Într-un final, primești cheile de la casa ta, plătită în rate până la sfârșitul vieții, dar este a ta. Începi să mergi tot mai rar în România, iar după ultima călătorie – aceea în care îți înmormântezi părinții – nu te mai gândești să te întorci. Nu mai ai la cine.
Anii trec, iar acum ești bătrân – un emigrant ale cărui rădăcini se află în alt loc. Copiii tăi, născuți și crescuți acolo, au cetățenie străină. Doar pașaportul tău mai arată că ești român, alături de sufletul tău, rămas legat de casa în care te-ai născut.
Ești fericit că ai reușit să-i înveți pe copiii tăi limba română și că știu de unde provin. Din când în când, ochii ți se umplu de lacrimi când îți amintești copilăria, părinții și locurile în care ai crescut. Dar accepți că viața este așa cum este. Ai făcut o alegere și trăiești cu ea, așa cum ai dorit.
Descrie această poveste realitatea sau nu? Așteptăm părerile voastre.
Parteneri
