Curajul Amaliei schimbă viața unui băiat cu dizabilități și întreaga școală
Într-o zi ploioasă, Amalia a observat un incident care ar fi putut trece neobservat, dar ea a decis să intervină. Fără să scoată un cuvânt, a ridicat caietul căzut pe jos și l-a strâns la piept, privindu-l direct pe Oliviu. Tăcerea din curte a devenit brusc apăsătoare, iar ploaia rece le uda hainele.
— Ți se pare amuzant să râzi de cineva doar pentru că este diferit? Sau doar așa te simți tu mai mare? — l-a întrebat Amalia ferm.
Oliviu a ridicat ochii peste cap și a răspuns ironic:
— Lasă, fetițo, că nu te întreabă nimeni pe tine.
Amalia nu s-a lăsat intimidată:
— Ba da, mă întreabă. Pentru că tu nu vezi un băiat cu un picior de metal. Tu vezi o scuză să-ți ascunzi propria slăbiciune.
Curtea s-a făcut mută, iar Leontin, care stătea jos, a privit uimit. Nimeni nu îl apărase vreodată astfel. Oliviu a încercat să râdă, dar râsul i s-a stins rapid.
— Lasă filozofia, că nu ești acasă la tine în Ferentari, a zis el ironic.
— Nu, — a răspuns Amalia calm — sunt într-o școală unde se presupune că se învață respectul. Dar se pare că unii au lipsit la ora aia.
Câțiva colegi și-au ferecat privirile, fiind prima dată când cineva îi vorbea așa lui Oliviu. Amalia s-a aplecat, i-a întins mâna lui Leontin și l-a ajutat să se ridice.
— Hai, mergem. Nu mai avem ce căuta lângă oameni care cred că valoarea se măsoară în bani sau în picioare de carne.
Împreună și-au strâns lucrurile și s-au îndreptat spre clădire. Grupul de bătăuși a rămas în urmă, rușinat și tăcut.
Din acea zi, nimic nu a mai fost la fel. Amalia și Leontin au devenit inseparabili. Ea îl făcea să râdă și îl învăța să își țină capul sus, iar el o ajuta la teme și îi cumpăra din când în când câte un corn cu ciocolată din banii de buzunar. Profesorii au observat schimbarea: Leontin, care stătea până atunci în ultima bancă, a început să participe activ la ore și să zâmbească mai des.
Într-o zi, directoarea școlii a anunțat un concurs de invenții pentru elevi:
— Fiecare echipă va prezenta ceva care poate schimba viața unui om, a spus ea.
Amalia s-a uitat la Leontin și a zâmbit:
— Avem o idee, nu?
Câteva săptămâni mai târziu, întreaga școală a urmărit prezentarea lor: o proteză mecanică ușoară, realizată din materiale accesibile, pe care oricine o putea achiziționa cu câteva sute de lei.
— Pentru copiii ca mine, — a spus Leontin emoționat — care vor doar să meargă, fără să fie priviți ca niște ciudați.
Aplauzele au umplut sala, inclusiv Oliviu aplaudând cu privirea plecată. După prezentare, s-a apropiat de ei:
— Leontin… Amalia… N-am fost drept. Îmi pare rău, a spus el ezitant.
Leontin i-a întins mâna:
— Toți greșim. Important e ce facem după.
Oliviu a dat din cap, rușinat. Amalia i-a zâmbit:
— Vezi? Până și un „robot” are inimă.
Ziua respectivă a fost una de respect autentic, iar întreaga școală a simțit puterea bunătății și a curajului. Ani mai târziu, Leontin a devenit inginer și a creat proteze pentru copii din familii fără posibilități materiale, iar Amalia a devenit arhitectă și l-a susținut la fiecare pas.
Când presa i-a întrebat cum a început totul, Leontin a răspuns simplu:
— Totul a pornit de la o fată care a avut curajul să spună „Destul.”
Astfel, băiatul-robot și fata cu suflet mare au demonstrat că adevărata putere nu stă în bani sau în trup, ci în inimă — acolo unde curajul și bunătatea se întâlnesc.
Parteneri
