Portofelul dispărut și adevărul care nu a mai putut fi ascuns
Cea mai bună prietenă a mea, Ioana, era mama a trei copii. O prețuiam enorm, iar pe cei mici îi iubeam ca pe ai mei, motiv pentru care aveam grijă de ei aproape în fiecare weekend. Nici prin minte nu mi-ar fi trecut că Ioana ar putea face vreodată ceva nepotrivit față de mine. Pentru mine, era familie.
Cu două săptămâni în urmă, în timp ce o pregăteam pe mezina pentru somnul de prânz, fetița de patru ani s-a oprit brusc, m-a privit cu o seriozitate neașteptată și a spus:
— Tanti Lena, mama ți-a luat portofelul. A spus să nu spun nimănui.
Am simțit un nod în stomac. Am verificat imediat geanta. Portofelul era acolo, cu toate cardurile și banii la locul lor. Am zâmbit forțat și i-am spus:
— Poate te-ai încurcat puțin, draga mea.
Totuși, în mine a rămas o neliniște greu de explicat.
Seara, după ce copiii au adormit, am decis să vorbesc cu Ioana. În momentul în care am adus vorba, am văzut o expresie pe care nu o voi uita niciodată: fața ei s-a albit complet, de parcă sângele i-ar fi dispărut din trup.
— Oricum ai fi aflat, a murmurat ea, cu vocea frântă.
Am încremenit.
— Ioana, ce ai făcut?
A izbucnit în plâns, s-a dus în bucătărie, a deschis un sertar de sub cuptor și a scos un plic gros, plin până la refuz.
— Acesta este motivul pentru care ți-am luat portofelul. Nu ca să-ți fur bani, ci ca să-ți copiez datele.
Un val de frig m-a cuprins.
— Să-mi copiezi ce? De ce?
Cu disperare în glas, a spus:
— Lena, nu mai știam ce să fac. Am un credit despre care soțul meu nu știe și sunt aproape să pierd casa. Am crezut că, dacă fac un împrumut pe numele tău… tu ai o situație bună… aș fi reușit apoi să-l plătesc.
Simțeam că nu mă mai țin picioarele. Prietena mea cea mai apropiată intenționase să-mi fure identitatea.
— Ai depus deja cererile? am întrebat în șoaptă.
Ioana a încuviințat din cap.
Am deschis plicul și realitatea a fost mai dură decât îmi imaginasem: formulare de credit completate și semnate în numele meu, copii ale actelor mele de identitate, inclusiv fotografia din buletin, toate obținute din portofel.
Respiram cu greu.
— Ioana, ceea ce ai făcut este o infracțiune. M-ai fi putut distruge.
Ea a căzut în genunchi.
— Te rog, Lena. Nu am gândit limpede. Mă gândesc să mă predau, doar să nu-mi pierd copiii.
A fost cel mai dificil moment din viața mea.
Atunci, din camera alăturată, am auzit plânsul fetiței în somn. Ioana s-a ridicat, tremurând, și s-a dus la ea. Am privit-o și am înțeles că era o mamă disperată, nu un om rău din fire.
M-am ridicat, am luat plicul și am spus ferm:
— Totul se oprește aici.
A doua zi dimineață am mers împreună la bancă. Ioana a recunoscut totul. Cererile de credit au fost anulate. A intrat sub monitorizare, însă faptul că s-a prezentat voluntar a împiedicat apariția unor consecințe mult mai grave.
La plecare, cu ochii înroșiți, m-a întrebat:
— De ce m-ai ajutat? Nu merit.
I-am răspuns calm:
— Pentru că ai fost prietena mea. Dar nu pot rămâne prietena cuiva care m-a trădat.
Am plecat și nu m-am mai întors niciodată să am grijă de copii.
Două luni mai târziu, am primit un mesaj lung de la Ioana. Începuse terapie, își reorganiza viața și își luase un al doilea loc de muncă. Spunea că acel episod a fost momentul care a trezit-o la realitate.
Cât despre mine, am rămas cu o lecție dureroasă, dar esențială: uneori, cei pe care îi iubești cel mai mult pot deveni cel mai mare pericol din propria ta viață. Iar uneori, finalul nu este un conflict zgomotos, ci o ușă închisă definitiv.
⸻
Notă: Acest text are caracter narativ și este destinat exclusiv scopurilor literare și de divertisment. Orice asemănare cu persoane sau situații reale este pur întâmplătoare.