— Și banii pe care ți-i trimite mama ta? Putem să o sprijinim foarte bine și pe mama mea!
Ana stătea la masa din bucătărie, cu o grămadă de bonuri răsfirate în față, verificând soldul cardului. Mai erau cinci zile până la salariu, iar suma disponibilă abia ajungea pentru strictul necesar: pâine și cartofi. Oftă adânc când îi sări din nou în ochi rata lunară la bancă — 3.800 de lei. O bună parte din veniturile lor dispărea acolo, lună de lună.
Mihai intră în bucătărie cu telefonul în mână și se așeză pe scaunul din fața ei.
— M-a sunat mama, spuse el. Are din nou probleme cu tensiunea. Medicul i-a schimbat tratamentul și pastilele sunt destul de scumpe.
— Cât de scumpe? întrebă Ana, obosită, de parcă știa deja răspunsul.
— Cinci sute de lei pe lună.
Ana își închise ochii pentru o clipă. Era a treia solicitare de bani din ultimele două luni. Prima dată fusese robinetul de la baie, apoi televizorul „defect”. Acum, medicamentele.
— Mihai, nouă nu ne ajung banii nici pentru mâncare până la sfârșitul săptămânii, spuse ea calm. Poate ne-ar putea arăta rețeta, măcar.
Expresia lui se schimbă brusc.
— Ana, vorbim despre mama mea. Cum poți să crezi că te minte? N-a făcut asta niciodată!
— Nu spun că minte, doar că suntem la limită. După ce plătim rata, nu ne mai rămâne nimic.
— Ne descurcăm noi, răspunse el, făcând un gest vag. Mama se simte rău, iar tu te gândești doar la bani.
Ana tăcu. Știa că orice continuare era inutilă. Mihai avea o încredere totală în mama lui, iar Elena știa să profite de asta.
La scurt timp, cei cinci sute de lei au fost transferați în contul soacrei — ultimii bani până la salariu.
Seara, telefonul Anei sună. Era mama ei.
— Mamă, ce faceți?
— Suntem bine, muncim, ca de obicei.
— M-am gândit… am primit o mică primă la serviciu. Poate vă ajutăm puțin. Știu că vă apasă creditul.
Ochii Anei se umplură de lacrimi. Mama ei simțea mereu când lucrurile deveneau grele, chiar dacă Ana nu spunea nimic.
— Mamă, ne-ar prinde foarte bine. Dar voi…
— Lasă, suntem în regulă. Mâine îți trimit trei sute de lei, bine?
Ana știa adevărul. Părinții ei nu erau deloc „în regulă”. Tatăl lucra la fabrică, mama era vânzătoare la magazinul din cartier. Trăiau într-o garsonieră modestă și economiseau la fiecare leu doar ca să-și ajute fiica. Mama purta aceleași cizme uzate de doi ani, iar geaca tatălui era tocită la coate, dar refuzau să-și cumpere altele.
— Mulțumesc, mamă. O să vă dau banii înapoi.
— Nu mai spune prostii. Sunteți copiii noștri.
A doua zi, cu banii primiți, Ana cumpără mâncare pentru o săptămână: legume, carne, lactate — lucruri pe care le amânaseră în ultima vreme.
Mihai veni de la serviciu într-o dispoziție bună.
— Mama spune că tratamentul începe să funcționeze. Tensiunea i s-a stabilizat.
— Mă bucur, răspunse Ana, amestecând ciorba.
— Doar că a mai apărut ceva. I s-a stricat frigiderul. Meșterul a zis că nu se mai repară, e dus compresorul.
Inima Anei se strânse. Știa ce urma.
— Și cât ar costa unul nou?
— Unul bun e cam 2.500 de lei. A găsit o ofertă avantajoasă.
— Mihai, nu avem suma asta.
— Știu, dar nu poate sta fără frigider. Are deja o parte din bani, trebuie doar să o ajutăm cu restul.
Ana își mușcă buza. Își imagina cum părinții ei ar fi mâncat conserve zile întregi fără să ceară ajutor.
— Nu poate să-l ia în rate?
— Are 72 de ani. Ce rate? Și oricum ies mai scumpe.
Mihai scoase telefonul și începu transferul.
— Mihai, așteaptă! Din ce trăim până la salariu?
— Dar banii pe care ți-i trimite mama ta? Putem să o ajutăm și pe mama mea! spuse el, fără să o privească.
Ana simți un nod în stomac.
— Ce bani? Cei trei sute strânși cu sacrificii? Mama mea merge cu cizme rupte de doi ani, iar tata are bocancii lipiți cu bandă!
— Și ce dacă? Tot vă ajută, nu? Înseamnă că pot. Mama mea e singură. Are doar pe mine.
— Ei ne ajută pentru că văd cât ne e de greu! Și ei abia se descurcă! Mama ta…
— Ce e cu mama mea?! izbucni Mihai. M-a crescut! Are dreptul la sprijinul meu!
Ana nu mai spuse nimic. Banii fuseseră deja trimiși.
După o săptămână, în weekend, Ana propuse să meargă în vizită la soacră. Mihai se miră, dar acceptă.
Elena îi întâmpină veselă, cu masa plină și casa aranjată.
— Ce bine că ați venit! Am făcut cozonacul tău preferat, Mihăiță!
Ana observă imediat lucrurile scumpe din jur. Pe perete era un televizor nou, iar în vitrină pahare de cristal.
— Cum e frigiderul cel nou, doamnă Elena? Vă place? întrebă Ana cu un zâmbet.
— E minunat, foarte încăpător.
— Pot să-l văd? Poate ne luăm și noi unul asemănător.
Elena ezită, apoi îi conduse în bucătărie. Ana privi atent.
— De ce seamănă atât de mult cu cel vechi? întrebă ea calm.
— Mi-a plăcut modelul. Am luat același.
Ana atinse o mică zgârietură de pe ușă.
— Și zgârietura? Și pata de pe mâner?
Mihai se încremeni.
— Mamă… frigiderul nu a fost stricat, nu-i așa?
Elena tăcu. Privirea îi coborî spre podea, iar degetele îi frământau șorțul.
— Spune adevărul, murmură Mihai.
— Am vrut doar să-mi fie puțin mai bine, recunoscu ea. Am muncit o viață. Sunt singură. Nu merit și eu ceva mai bun? Copiii trebuie să-și ajute părinții.
— Ne-ai mințit, mamă, spuse el, cu vocea tremurând. Și eu te-am crezut, în timp ce părinții Anei, care abia se descurcă, ne-au ajutat.
— Eu sunt mama ta! izbucni Elena. Datoria ta e față de mine!
Mihai se ridică brusc.
— Ajunge. De acum nu mai primești bani de la noi. Dacă ai nevoie, te ajut să ceri ajutor social. Dar nu mai accept minciuni.
— Cum îndrăznești?! strigă ea.
— Ai pierdut totul când ai ales să ne minți. Sunt un om cu familie. Aleg viitorul meu cu Ana.
Elena rămase fără cuvinte. Mihai ieși, iar Ana îl urmă. Pe scări, el se opri.
— Am fost orb. Dar s-a terminat.
Ana îl strânse de braț. Știa că hotărârea lui era definitivă.
Sus, Elena izbucni în plâns, lovind masa. Nu era durere, ci furie pentru controlul pierdut.
Pentru Ana și Mihai, însă, era începutul unei vieți noi — poate mai grea financiar, dar construită pe adevăr. Iar uneori, adevărul doare mai mult decât lipsurile.
⸻
Notă: Acest text este o povestire de ficțiune. Orice asemănare cu persoane sau situații reale este întâmplătoare.